Gestiunea financiar contabilă a întreprinderii

Gestiunea financiar-contabila cuprinde ansamblul activitatilor prin care se realizeaza obiectivele privind obttinerea si folosirea mijloacelor financiare necesare desfasurarii normale a productiei, înregistrarea si evidenta în expresie valorica a activitatii economice din cadrul întreprinderii; urmareste utilizarea eficienta a resurselor, desfasurarea ritmica a activitatii, semnaleaza fenomenele care influenteaza nivelul profitului si reducerea costurilor etc.

Functiunea financiar-contabila are implicatii în activitatea generala de gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime si materiale, utilaje etc.

Un rol important revine activitatilor ce tin de exercitarea functiunii financiar-contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru desfasurarea normala a productiei, folosirea judicioasa a disponibilitatilor banesti, încasarea creantelor, dimensionarea corecta a rezervelor etc.

Activitatile acestei functiuni se grupeaza în doua categorii:

a) activitatea financiara, care se refera la obtinerea si folosirea rationala a mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilitatilor de ordin financiar, achitarea obligatiilor financiare, contractarea de credite si rambursarea lor etc.

b) acivitatea contabila, care asigura înregistrarea si evidenta veniturilor si cheltuielilor, a materialelor si a productiei, calculul costurilor si determinarea rezultatelor financiare finale, evidentierea modificarilor patrimoniale în volum si structura.

Functiunea financiar-contabila, prin complexitatea operatiunilor pe care le ocazioneaza, prin multiplele corelatii pe care le are cu toate celelalte functiuni ale întreprinderii, se concretizeaza ca o latura bine definita a gestiunii financiare a întreprinderii.

Importanta gestiunii financiare nu se margineste numai la sfera de activitate interna a întreprinderii. Procurarea si mai ales utilizarea fondurilor se realizeaza prin nesfârsitul lant al operatiunilor banesti. În acest sens, marea majoritate a fluxurilor banesti din economie este tranzitata de gestiunea financiara a întreprinderii.

În strânsa legatura cu celelalte functiuni ale întreprinderii, functiunea financiar-contabila are rolul de a asigura apararea, cresterea si consolidarea patrimoniului întreprinderii. În aceasta sfera se includ toate deciziile legate de realizarea investitiilor si finantarea acestora, evidenta productiei si a cheltuielilor, precum si repartizarea si utilizarea profitului realizat.

Activitatile principale care fac parte din sfera acestei functiuni sunt:

- Analiza financiara a întreprinderii în vederea diagnosticarii situatiei financiare. Pentru aceasta se utilizeaza informatiile de sinteza cuprinse în bilantul contabil si contul de rezultate;

- Previziunea financiara care, pe baza unor ipoteze referitoare la situatia economica generala, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu si lung, a bugetelor de venituri si cheltuieli specifice fiecarei activitati a întreprinderii;

- Fundamentarea deciziilor de investitii si de finantare a acestora astfel încât disponibilitatile banesti ale întreprinderii sa-si gaseasca cea mai rentabila utilizare în viitor;

- Asigurarea legaturii întreprinderii cu piata financiara si cu diferitele organisme ale acesteia, în vederea mobilizarii eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenti economici pentru dezvoltarea si cresterea economica a întreprinderii;

- Gestionarea riguroasa a acivelor financiare ale întreprinderii, negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capicitati de plata corespunzatoare desfasurarii ritmice a activitatilor de productie si comerciale;

- Realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea si utilizarea profitului net conform hotarârilor adunarii generale a actionarilor etc.

Instrumente si indicatori de analiza financiara

Analiza financiara a întreprinderii are ca scop sa determine „perfomanta” întreprinderii la un moment dat (de regula, la încheierea unui exercitiu financiar).

Pentru realizarea acestui scop, sunt utilizate doua instrumente contabile: bilatul si contul de profit si pierderi.

Bilantul sintetizeaza starea patrimoniala a întreprinderii la un moment dat si decrie separat elementele de Activ (A) si Pasiv (P). Activul se compune din bunurile detinute de întreprindere si creantele acesteia, iar Pasivul cuprinde capitalurile proprii si datoriile contractate de întreprindere si nerambursate înca. Diferenta între Activ si Pasiv (A-P) se numeste „situatie neta” a întreprinderii (averea actionarilor sau activul neangajat în datorii). Situatia neta (SN) poate fi pozitiva, caz în care reflecta o gestiune economica sanatoasa (o crestere a bogatiei întreprinderii) sau negativa, aratând o depasire a activului de catre datorii (situatie falimentara).

Bilantul reflecta echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare element al activului reprezinta o „alocare” de fonduri banesti, structurate dupa gradul lor de lichiditate. Astfel, imobilizarile necorporale (brevete, licente etc.) sunt cele mai putin lichide; imobilizarile corporale (terenuri, cladiri etc.) au o lichiditate superioara activelor necorporale, iar imobilizarile financiare (titluri de participatie) sunt cele mai lichide. Datorita rotatiei relativ lente a capitalurilor investite în astfel de active ele se numesc si „alocari permanente”. Activul cuprinde si activele circulante, mult mai lichide decât imobilizarile, numite si „alocari temporare”, la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea exercitiului.

Cealalta parte a bilantului, Pasivul, reflecta sursele de provenienta a capitalurilor proprii (CP) si împrumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul lor de exigibilitate (scadenta la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilantului capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si cele provenite din surse publice (subventii). Aceste elemente au un termen de scadenta îndepartata si constituie „surse permanente”. În aceasta categorie pot fi incluse si datoriile pe termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, clienti etc.) au un grad sporit de exigibilitate si sunt numite „surse temporare”.