Globalizarea în statele arabe

Introducere

Globalizarea este văzută de mulţi dintre specialişti ca fiind un fenomen întru totul economic, implicând o interacţiune economică în creştere a statelor sau o integrare a sistemelor economice naţionale, prin sporirea activităţilor de comerţ internaţional, a fluxului de capital şi investiţii. Sugestivă din acest punct de vedere este definiţia dată de George Soros: „globalizarea reprezintă dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale”. Thomas Friedman defineşte globalizarea drept „proces de integrare la nivel mondial a pieţelor financiare, statelor-naţiune şi tehnologiilor în cadrul unei pieţe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent”. Practic, globalizarea înseamnă în acelaşi timp libertate şi dependenţă, uniformitate, mişcări libere de bunuri, oameni şi idei la scară mondială, trăsături locale combinate şi confundate cu cele mondiale, lumea întreagă regăsindu-se astfel în fiecare localitate şi, concomitent, fiecare localitate, regiune sau naţiune regăsindu-se pe întreg mapamondul.

Pe măsură ce devine tot mai mult o realitate contemporană, globalizarea ajunge să fie şi cel mai controversat concept în literatura economică şi politică internaţională. Trăim într-o lume globalizată, şi totuşi nu există încă un consens cu privire la ceea ce înseamnă globalizare. Pentru unii, înseamnă accesul la internet. Pentru alţii, posibilitatea de a munci în străinătate. Pentru mulţi, globalizarea înseamnă să poţi cumpăra din România un tricou făcut în China de o multinaţională franceză cu acţionari americani. Pentru investitori, înseamnă să îţi muţi capitalul dintr-o ţară în alta, de la o zi la alta. Pentru muncitori, poate însemna fie un salariu peste media naţională, fie şomaj.

Caracteristicile principale ale globalizării cuprind internaţionalizarea schimburilor şi a producţiei, o nouă diviziune internaţională a muncii, noi mişcări de migraţie dinspre Sud spre Nord, liberalizarea pieţelor financiare, libera circulaţie a capitalurilor, informaţiilor, persoanelor şi mărfurilor, a treia revoluţie industrială şi transnaţionalizarea tehnologiei, dominaţia companiilor multinaţionale, intensificarea concurenţei la nivel global (hiperconcurenţa), comprimarea timpului şi a spaţiului (tranzacţii în timp real). Cele mai importante pârghii ale globalizării sunt transnaţionalizarea comunicării, producţia, comerţul, individualismul, consumul, descentralizarea organizaţională, transferul resurselor publice în mediul privat.

În esență, globalizarea economică reprezintă o transformare conştientă şi intenționată în căutarea unei „noi ordini economice mondiale” şi nu ar fi fost „pusă în practică” dacă nu ar fi existat un consens internațional în favoarea ei. Au existat forumuri care au inițiat şi au susținut procesul globalizării (spre exemplu, Forumul Economic Mondial), administrații care l-au sprijinit (în special administrația Reagan în S.U.A. şi administrația Thatcher în Marea Britanie), s-au purtat, începând din 1947, numeroase runde de negocieri internaționale în acest sens (în urma cărora, spre exemplu, drepturile vamale medii aplicate produselor industriale au scăzut de la 40% la aproape 4%) şi au fost create Instituții economice internaționale care au avut drept scop „facilitarea” lui: Banca Internațională pentru Reconstrucție şi Dezvoltare (Banca Mondială), Fondul Monetar Internațional (FMI) şi Acordul General pentru Tarife şi Comerț (GATT), devenit ulterior Organizația Mondială a Comerțului (OMC) – instituții care au alcătuit sistemul Bretton Woods. Aceste instituții, cărora trebuie să le fie adăugată și OCDE (Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), au avut un rol foarte important în acest sens, ele recomandând, în baza aşa-numitului „Consens de la Washington”, o strategie de dezvoltare bazată pe logica dereglementării, privatizării, liberalizării şi deschiderii către economia mondială. Acest „consens”, care constituie doctrina „oficială” a globalizării, este principalul element care ilustrează aspectul normativ al acesteia: ideea necesității unei strategii de dezvoltare fondată pe integrarea rapidă în economia globală. Rolul decisiv în apariția globalizării economice l-a avut tocmai adoptarea de tot mai multe state (începând mai ales cu anii ‘80) a unor astfel de măsuri. Lumea de astăzi este fără frontiere nu doar datorită tehnologiilor informației şi comunicării, ci şi, mai ales datorită eliminării treptate, după îndelungi negocieri, a unora dintre barierele protecționiste şi restricțiile vamale, stimulându-se astfel comerțul, investițiile străine sau concurența globală. Globalizarea reprezintă, în acest sens, procesul de creare a unei economii globale deschise şi integrate pe baza armonizării standardelor internaționale şi a eliminării barierelor din calea comerțului şi investițiilor internaționale.

Foarte multe voci, atât din Occident cât şi din „lumea a treia”, au asociat sau asociază globalizarea cu (neo)imperialismul sau (neo)colonialismul. Ele văd în aproape orice fenomen sau eveniment actual o „sfidare americană” sau o strategie de „recolonizare” a lumii: în expansiunea corporațiilor multinaționale, promotoare ale unui „colonialism corporatist” menit să exploateze țările „lumii a treia” şi să distrugă bazele democrației şi bunăstării în țările dezvoltate; în intervențiile FMI sau ale Băncii Mondiale, controlate de SUA şi interpretate, datorită condiționării împrumuturilor, ca amenințări la adresa suveranității; în încercarea de a impune țărilor în curs de dezvoltare anumite standarde minime de muncă. Nu este nicio îndoială, așadar, că globalizarea neoliberală a adus cu sine oportunități pozitive de dezvoltare pentru toate țările participante la ea, inclusiv pentru țările încă subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.