Grupări de forțe pe plan regional și internațional

CAPITOLUL I

1.1 CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Literatura românească de specialitate se află încă în aşteptarea unei lucrări cuprinzătoare de prezentare şi valorizare a curentelor de gândire în domeniul relaţiilor internaţionale, lipsă parţial suplinită prin traduceri . Prezentăm aici o sinteză bazată pe aceste traduceri.

Realismul

Realiştii pornesc de la premisa că mediul relaţiilor internaţionale este anarhic, atâta timp câ nu funcţionează un guvern mondial. Chiar dacă funcţionează, în mod formal, egalitatea drepturilor şi obligaţiilor statelor, statele mai puternice reuşesc să-şi impună în mai mare măsură interesele.

Astfel, determinantă pentru structurarea relaţiilor internaţionale este politica de putere („power politics”). Schimbările în mediul internaţional sunt provocate de schimbarea raporturilor de putere.

Temele principale ale realismului sunt:

- Care sunt sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul internaţional?

- Care este echilibrul de putere real şi dezirabil între state?

- Cum ar trebuie să se comporte marile puteri unele faţă de altele, şi faţă de statele mai slabe?

- Care sunt sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere?

Răspunsurile oferite de către analiştii realişti ai sistemului internaţional sunt diferite, uneori fundamental opuse. Este relevant pentru diversitatea teoriilor realiste, faptul că între realişti identificăm adepţi ai unor forme diferite ale echilibrului de putere – unipolar, bipolar sau multipolar.

Autori şi lucrări de referinţă:

- Raymond Aron, Paix et guerre:

- Relaţiile interne diferă fundamental de cele internaţionale; relaţiile internaţionale se desfăşoară permanent în ameninţarea sau în pregătirea războiului; relaţiile internaţionale sunt „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta”;

- Obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea, puterea, gloria, ideile;

- Statele se influenţează unele pe altele în funcţie de: caracteristicile epocii istorice; constrângerile materiale ale spaţiului (geografia), populaţiei (demografia) şi resurselor (economia); factorii morali, ce decurg din felul specific al statului respectiv de a fi şi de se comporta.

- Robert Gilpin, War and change in World Politics, conturează un model al schimbării în sistemul internaţional:

1. Un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici un stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă;

2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;

3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate;

4. Odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile economice de menţinere a statu-quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică de a susţine statu-quo-ul;

5. Dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat, sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistribuţia puterii.

- Hans Morgenthau, Politics among Nations:

- Toate politicile internaţionale sunt subordonate unuia dintre cele trei obiective: echilibru de putere, imperialism sau politica prestigiului.

- Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de politică, sunt stabilite scopurile, metodele, politicile potrivite pentru a le contracara;

- Dreptul internaţional, opinia publică, dezarmarea şi Organizaţia Naţiunilor Unite nu sunt soluţii serioase pentru păstrarea echilibrului internaţional şi evitarea războiului.

- Kenneth Waltz, Theory of International Politics:

- În istorie, niciodată lumea internaţională nu a fost dominată de mai mult de opt state puternice;

- O structură bipolară este mult mai stabilă decât una multipolară;

- În cazul multipolarităţii, statele puternice fac alianţe, care prin definiţie sunt instabile;

- În bipolaritate, ameninţările sunt mai uşor de identificat, iar statele dominante se bazează pe propriile puteri şi nu pe aliaţi;

Liberalismul

Liberalismul pune libertatea individului în calitate de valoare supremă şi în relaţiile internaţionale. Dacă pe plan intern, puterea statului trebuie limitată de răspunderea democratică faţă de proprii cetăţeni, de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept, toate aceste convingeri trebuie transpuse în plan internaţional, rezultând astfel şi o stabilitate în relaţiile dintre state.

O primă prioadă de afirmare a teoriilor liberale a fost cea interbelică (Norman Angell, Woodrow Wilson, Alfred Zimmern), expresia practică sumpremă a acesteia fiind Societatea Naţiunilor a lui Wilson. În epocă, adversarii liberalismului etichetau pe autorii liberali drept „idealişti”.

Eşecul Societăţii Naţiunilor şi cel de-al doilea război mondial au marginalizat liberalismul pentru o bună perioadă de timp. Abia după prăbuşirea comunismului şi a sistemului bipolar, odată cu aparenta victorie a „democraţiei liberale” în plan global, teoriile liberale concurează serios pe cele realiste.