Guvernanța corporativă în Germania

Asigurarea premiselor unei creşteri economice durabile nu se poate realiza fără o continuă preocupare pentru sporirea eficienţei utilizării factorilor de producţie, a remunerării corespunzătoare a diferitelor categorii de participanţi la procesul productiv. Respectarea cerinţelor menţionate anterior impune generarea şi întreţinerea unui proces inovaţional atât în plan tehnologic şi al organizării concrete a diferitelor activităţi economice şi sociale cât şi al funcţionării instituţiilor. În studiul caracteristicilor diferitelor construcţii instituţionale, o importanţă aparte revine cercetării sferei de cuprindere a conceptului de guvernare corporativă.

În sens restrâns guvernarea corporativă se poate defini drept ansamblul de mijloace de natură economică şi legislativ – instituţională prin care sunt salvgardate interesele investitorilor, şi de aici rolul deosebit de important al tipurilor de investiţii din economia unui stat în orientarea şi susţinerea unei guvernări corporative puternice şi echilibrate. În acest fel guvernarea corporativă se constituie în fapt ca una dintre expresiile regimului drepturilor de proprietate. Monitorizarea eficientă a calităţii activităţii desfăşurate de manageri este dependentă de reducerea asimetriei informaţionale dintre investitori şi manageri. Deci informaţia care este pusă la dispoziţie investitorilor de către manageri şi trebuie să fie nu numai abundentă ci şi bine structurată.

Cercetători în domeniul guvernantei corporative comparate au identificat cinci jucatori importanti:

- angajatii împreună cu structurile în care acestia actionează (sindicate sau blocuri sindicale),

- consiliile de administratie care reprezintă organul de conducere a întreprinderii si care aprobă strategia companiei,

- comitetul director, managementul de vârf care este responsabil cu transpunerea în practică a deciziilor strategice luate,

- actionarii care se pot exprima prin intermediul votului garantat de detinerea de actiuni dar care au si posibilitatea de a iesi din firmă prin vânzarea actiunilor în cazul în care nu sunt de acord cu decizia luată, si nu în ultimul rând

- guvernele care impun reguli nationale privind guvernanta corporativă.

Rolul si puterea pe care o poate exercita fiecare dintre părtile mai sus mentionate depind în mare măsură de mediul economic si de sistemul de guvernantă corporativă a tării din care provin.

Dezbaterile in jurul guvernantei corporatiste s-au intensificat in decursul anilor 1990, mai intai in tările anglo-saxone, apoi in Europa continentală, pentru a se extinde la scară mondială. Interesul public pentru o asemenea problemă este focalizat pe analiza puterii conducătorilor si a limitelor in cadrul cărora aceasta se poate exercita. Din punct de vedere istoric, guvernanta decidentilor politici a precedat-o pe cea a conducătorilor societătilor cotate, care reprezintă forme organizationale recente. In egală măsură, se poate afirma că dreptul societătilor a avut ca izvoare, principiile statelor democratice, pentru a-si organiza propriile structuri de putere.

Studiul structurilor de guvernare a intreprinderii in diferite tări permite identificarea unor caracteristici in tările anglo-saxone, ale Europei continentale si in cele asiatice. SUA si Marea Britanie se caracterizează printr-un număr mare de intreprinderi nationale cotate la bursă, piete financiare cu un grad mare de lichiditate, unde drepturile de proprietate si de control sunt frecvent schimbate, si un număr mic de grupuri de societăti de control. In tări ca Germania si Japonia, băncile importante, companiile de asigurare si statul ocupă o pozitie predominantă in sistemul de guvernare. In plus, multe firme dispun de actionari de referintă si de o legislatie particulară, ceea ce are ca efect limitarea considerabilă a numărului de preluări ostile. Tările latine se aseamănă cu cele anglo-saxone prin puterea statului ca actionar si importanta redusă acordată salariatilor in organele de decizie ale intreprinderii.

In structura guvernantei corporative intervin mai multe subiecte de drept, denumirea uzuală fiind de constituenti interni: actionar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, după caz. Actionarul este un mandant („principal”), iar administratorul este un mandatar („agent”). In functie de aceste subiecte de drept, in sistemul de guvernare corporativă se intalnesc trei modele principale:

- modelul traditional (traditional model)

- modelul riscului asumat (stakeholder model)

- modelul co-determinării (co-determination model)

Modelul traditional este specific sistemului nord-american si Marii Britanii, avand la bază două tipuri de raporturi juridice: unul se stabileste intre actionari si administratori, in baza unui contract de mandat, iar unul intre administratori si manageri. Modelul se derulează pe trei niveluri ierarhice: actionari − administratori − manageri , autoritatea managerilor derivand din cea a administratorilor.

Modelul riscului asumat isi găseste motivatia in faptul că orice persoană fizică sau juridică aflată intr-un raport juridic cu o intreprindere are de suportat un anumit risc si trebuie să se implice in procesul decizional pentru a-si proteja interesele. Desi acest model acordă importanta cuvenită fiecărui tip de stakeholder, nu clarifică suficient intinderea drepturilor si obligatiilor fiecărui subiect de drept, pentru a păstra un echilibru intre procesul decizional si nivelurile in baza cărora se structurează.