Identitatea Persoanei Umane

Identitatea reprezintă efortul indivizilor de integrare într-un anumit context social (de recunoaştere a apartenenţei la o anumită comunitate) şi de identificare a statusurilor şi rolurilor specifice pe care le deţine în acesta (de diferenţiere, de recunoaştere a calităţilor personale). Se consideră că primul cercetător al identităţii este W. James. Există o difirenţă între conceptele „eu” şi „identitate”, primul înglobând în sine şi procesul formării celei din urmă – identificarea. De fapt, după cum menţionează Iluţ, identităţile se prezintă ca o multitudine de componente ale Eu-lui, în combinaţie prezentând anumite stiluri personale, răspunsuri la situaţiile concrete de viaţă. Formarea identităţii a persoanei are loc într-un context specific, determinat de structura complexă a societăţii. Ne referim la condiţiile pe care le impune apartenenţa la un anumit grup social mic, care implică o atmosferă social-psihologică, aceasta la rîndul ei, determinată de structurile macrosociale. Succesul sau eşecul socializării, după cum consideră cercetătorii Berger, Lucman (2000) rezultă din calitatea simetriei între 2 realităţi – obiectivă şi subiectivă. Cea obiectivă este determinată de programul instituţionalizat al grupului de apartenenţă, iar cea subiectivă - de capacităţile individuale, şi combinîndu-se organic formează un tip distinct, o identitate mai mult sau mai puţin integrată în contextul social.

De-a lungul timpului, numeroşi filosofi au încercat să-i găsească răspunsul, ajungând la concluzii diverse. Unii au propus identitatea materiei ca fiind identitatea personală. Asemănarea materiei nu e însă suficientă pentru identitate personală. Nici nu e necesară. Cel puţin, identitatea perfectă a materiei nu e necesară pentru identitate personală. Oamenii suferă modificări graduale ale materiei tot timpul. Ei ingeră şi excretă, îşi taie părul şi pierd bucăţi de piele, chiar îşi fac grefe sau implanturi. De fapt, procesele normale de ingerare şi excreţie reciclează toată materia corpului tău în doar câţiva ani. Totuşi tu rămâi tot tu. Identitatea personală nu e neapărat legată de similarităţi ale materiei. Unii recurg la suflet: acesta are o continuitate neatinsă pe parcursul tuturor schimbărilor fizice ale corpului, şi poate chiar supravieţui distrugerii totale a corpului. Totuşi, nu există dovezi suficiente care să ateste existenţa sufletului, iar neurologia modernă a dovedit că marea majoritate a funcţiilor presupuse a fi ale sufletului sunt, de fapt, îndeplinite de creier. De asemenea, adepţii teoriei sufletului nu pot dovedi cum funcţionează acesta, ce părţi componente are şi cum interacţionează pentru a îndeplini presupusele funcţii ale sufletului. Deşi sufletul ar oferi o soluţie problemei identităţii personale, existenţa sa nu poate fi dovedită practic. Astfel, răspunsul la întrebare poate fi găsit doar prin teorii ştiinţifice care bazează identitatea personală pe fenomene naturale.

Toată lumea e de acord că ideea continuităţii spaţio-temporale e un ghid practic foarte bun către identitatea personală. Dar filosofii vor mai mult. Vor să descopere esenţa identităţii personale; vor să ştie cum e să ai identitate personală, nu doar să poţi spune când aceasta e prezentă sau nu. Când vrei să ştii dacă un bărbat e burlac, verificarea apartamentului său pentru a vedea dacă e ordonat e o practică bună; dacă vrei să recunoşti aurul, inspecţia vizuală şi cântărirea vor da rezultate 9 din 10 ori. Dar un apartament dezordonat nu e esenţa burlăciei, deoarece unii burlaci sunt ordonaţi. O anumită greutate sau aspect nu reprezintă esenţa aurului, deoarece un anumit metal poate arăta ca aurul din punct de vedere superficial, fără a fi aur. Adevărata esenţă a burlăciei e a fi un bărbat necăsătorit; adevărata esenţă a aurului e numărul atomic 79. Deoarece nu există posibilitatea ca cineva să fie burlac fără a fi un bărbat necăsătorit, sau ca ceva să fie aur fără a avea numărul atomic 79. Tot ceea ce se cere de la practica pentru detectarea burlacilor sau a aurului e să funcţioneze în marea majoritate a cazurilor, dar esenţele filozofice trebuie să fie valabile în toate cazurile posibile. Teoria continuităţii spaţio-temporale susţine că aceasta e esenţa idenităţii personale, şi că nu ar fi doar o practică bună. Identitatea personală e pur şi simplu continuitate spaţio-temporală.

Unul dintre filosofii care au abordat o altă viziune asupra identităţii personale a fost John Locke, care a propus următorul exemplu pentru a-şi dovedi convingerile: un prinţ se întreabă cum ar fi să trăiască precum un cerşetor. Un cerşetor visează concomitent la o viaţă de prinţ. Într-o zi li se iveşte ocazia: psihologiiile celor doi sunt inversate. Trupul cerşetorului primeşte toate amintirile, cunoştinţele şi trăsăturile de caracter ale prinţului, iar psihologia cerşetorului pătrunde în corpul prinţului. Să presupunem că schimbul se produce datorită modificării creierelor celor doi, fără transfer de materie sau suflet. Deşi e exagerat, nu e total de neconceput. Ştiinţa ne spune că stările mentale depind de aranjamentul neuronilor din creier. Acel aranjament ar putea fi, în principiu, modificat pentru a deveni exact ca şi cel al unui alt creier.

După schimb, persoana din corpul cerşetorului îşi va aminti că a fost un prinţ, şi îşi va aminti dorinţa de a încerca viaţa de cerşetor. Îşi va spune: “în sfârşit am ocazia” Se priveşte ca fiind prinţul, nu cerşetorul. Iar persoana din corpul prinţului se priveşte ca fiind cerşetorul, nu prinţul. Au dreptate?

Teoria continuităţii spaţio-temporale afirmă că nu au dreptate. Calea abordată de aceasta are de-a face cu trupuri; ele duc de la prinţul original, la persoana din corpul prinţului, şi de la cerşetorul original la persoana din corpul acestuia. Aşa că, dacă această teorie e corectă, persoana din corpul cerşetorului e cerşetorul, iar cea din corpul prinţului e prinţul.

Să presupunem că prinţul comisese anterior o crimă oribilă, ştia că schimbul va avea loc, şi sperase să îl folosească pentru a scăpa de acuzare. După schimb, crima e descoperită, iar autorităţile vor să aresteze vinovatul. Ei nu ştiu nimic despre schimb, aşa că iau persoana din corpul prinţului, ignorând protestele acestuia. Persoana din corpul cerşetorului (care se consideră a fi prinţul) îşi aminteşte că a comis crima şi se mândreşte cu modul prin care a scăpat. Aceasta e o greseală a justiţiei! Persoana lăudăroasă din corpul cerşetorului ar trebui pedepsită. Astfel, persoana din corpul cerşetorului e prinţul, nu cerşetorul, deoarece o persoană trebuie pedepsită doar pentru faptele comise de el însuşi, acest experiment dezminţind teoria continuităţii spaţio-temporale.