Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra CFR SA

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANA. SCURT ISTORIC

1.1. ISTORIC AL UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche si a fost exprimata prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802 1885) vorbea de ziua în care toate natiunile continentului se vor uni într o societate suprema si vor forma o fratie a Europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor.

Europa a ramas însa profund divizata si afectata în mod deosebit de cele doua razboaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. Dupa primul razboi mondial, ideile si preocuparile pentru o Europa unita au fost frecvent evocate. Adunarea Societatii Natiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezolutie care hotara crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeana. Initiativa a apartinut ministrului de externe al Frantei, Aristide Briant, care a fost si desemnat presedinte al Comisiei. Obiectivul prevazut era crearea unei organizatii europene cu caracter politic si economic. Datorita crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, ideea crearii Uniunii Europene a intrat în impas si apoi s-a renuntat la ea.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa. Chiar si în aceasta situatie ideile despre unitatea europeana au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs tinut la Zürich, în Elvetia, despre necesitatea crearii statelor Unite ale Europei.

În 1947 a fost lansat Planul Marshall, în scopul reconstructiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala.

La sfârsitul deceniului 40 a început sa se contureze o noua diviziune a Europei dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor doua blocuri militare  NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat în istorie sub denumirea de razboi rece, încheiata abia la începutul deceniului 90. Cele doua parti ale Europei divizate  Vestul si Estul  au urmat si în domeniul economic cursuri diferite.

Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin Planul Marshall, aceste tari au creat în 1948 Organizatia de Cooperare Economica Europeana. Aceasta a devenit mai târziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), care exista si în prezent, având desigur alte obiective decât cele ale organizatiei înlocuite. În 1949 a luat fiinta si Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.

Primele demersuri în scopul realizarii unei noi unitati europene apartin lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe si a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, Planul Schumann pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Italia si tarile Beneluxului au sprijinit acest plan si în 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris între Belgia, Franta, Republica federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat fiinta la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Înaltei autoritati a Carbunelui si Otelului.

Cele sase tari membre ale CECO au facut un pas important în directia unei uniuni economice generale si a unei uniuni în domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare în 1956 , când au cazut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unitatii europene. Aceasta întelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de catre cele sase tari, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM).

Potrivit tratatului de la Roma (1957) si a dispozitiilor adoptate ulterior de catre institutiile sale, Uniunea Europeana urma sa se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicând, în prima etapa, asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar în a doua etapa libera circulatie a capitalurilor, serviciilor, fortei de munca si adoptarea monedei unice în teritoriul comunitatii. Într-o etapa viitoare se prevedea si realizarea uniunii politice a tarilor membre.

În conceptia Tratatului de la Roma, uniunea economica si monetara implica pe lânga unificarea politicilor economice generale si sociale ale tarilor membre si o convertibilitate reciproca totala si ireversibila a monedelor tarilor membre si apoi punerea în circulatie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economica si monetara aveau un caracter general, sarcina concretizarii lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia ca Uniunea vamala este o realizare prea fragila, singura nefiind în masura sa sustina edificarea pietei unice si a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economica sa treaca printr-o uniune monetara.

Astfel s-au nascut cele trei Comunitati Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE si EURATOM, pe de alta parte, aveau institutii proprii. În 1967, ele s-au unit functionând sub denumirea de Comunitatile Europene, sau Comunitatea Europeana, cu institutii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economica Europeana (CEE) si adesea cei 6.