Industria României din perioada feudală până în prezent

Economia feudală în Ţările Române

Apariţia şi evoluţia meşteşugurilor

Prezenţa meşteşugarilor e relevată în satele şi aşezările, cercetate arheologic, încă din epoca de afirmare a lumii feudale. În spaţiul românesc producţia meşteşugărescă şi organizarea meşteşugarilor a fost împiedicată, nu numai de ciocnirile militare frecvente din faza migraţiilor până în sec.XIII, ci şi de dorinţa feudalilor de a controla, efectiv, producţia meşteşugărescă, de a o orienta numai spre nevoile proprii ale domeniului nobiliar sau boieresc. De aceea, o parte a meşteşugarilor s-au aşezat în zonele controlate de puterea centrală, cetăţi regale (Transilvania), curţi domneşti (Ţara Românească şi Moldova) sau spre locurile de la încrucişarea drumurilor comerciale, propice pentru desfacerea produselor manufacturate.

Organizarea activităţii economice desfăşurată de meşteşugari va fi stimulată şi de privilegiile sau actele puterii centrale care au garantat statutul social al meşteşugarilor, ca oameni liberi, nesubordonaţi autorităţii nobiliare sau boiereşti. Începând cu a doua jumătate a sec.XIV în centrele mari, orăşeneşti, îndeosebi din Transilvania, meşteşugarii vor deveni o categorie socială şi profesională cu un statut propriu şi cu organizare specifică în bresle. Organizarea în bresle a meşteşugarilor s-a făcut în funcţie de specialitatea şi domeniul distinct de practicare a meşteşugurilor,grupându-se în corpuri distincte, pentru a-şi apăra interesele economice, în principal pentru a-şi procura materia primă şi a vinde avantajos produsele finite. La nivel sătesc au rămas meşteşugari şi în condiţiile dezvoltării centrelor urbane; aceştia fiind însă tutelaţi de autoritatea directă a feudalilor, lucrând la curţile boiereşti, nobiliare sau, existând ca etităţi distincte, dar cu o serie de obligaţii faţă de stăpânii feudali. Pe lângă curţile feudale în funcţie de meşteşuguri într-o primă fază, vor fi integraţi şi robii fierari.

Organizarea meşteşugarilor în bresle în Ţara Românescă şi Moldova e atestată mai târziu pe la începutul sec.XVII, dar gruparea lor e posibilă, a se fi realizat, încă din sec. XVI. Între Ţările Române apar diferenţe în privinţa primirii şi evoluţiei ca meşteşugari în bresle; spre exemplu din Transilvania, organizarea e mai rigidă şi intrarea calfelor e acceptată pe baza unor cheltuieli ce, deseori , depăşeau potenţial economic al acestora.

În Ţara Românescă şi Moldova primirea în noile bresle erau destul de lejeră, calfele sau meşteşugarii proveniţi din sate sau de pe domeniile boiereşti aveau asigurat accesul în schimbul unei sume modice de bani. Breslele vor deveni cu timpul corporaţii închise, deoarece meşteşugarii erau dornici să stabilească preţuri de monopol şi să-şi asigure însemnate venituri. Efectul a fost negativ în planul producţiei, care a evoluat destul de lent şi sub nevoile necesităţilor din cele trei principate. Gruparea meşteşugarilor în ateliere mari dominate şi organizate de un patron, care avea un capital mai mare şi capacitate economică corespunzătoare întreţinerii grupurilor de meşteşugari angajaţi, va crea premisa organizării cooperaţiei simple şi apariţiei manufacturilor.

Manufacturile - sunt înregistrate ca prezenţe economice în Ţările Române începând cu sec.XVII-XVIII, ele, împunând diviziunea muncii, specializarea lucrărilor pe faze şi subfaze de producţie, necesare pregătirii produsului finit. Manufacturile au impus 2 condiţii:

a)existenţa capitalului lichid; b) prezenţa forţei de muncă libere şi calificate. Existenţa capitalului care permite organizarea manufacturilor în Ţările Române a fost determinată, în principal de veniturile provenite din exploatarea moşiilor, atât de către boieri, nobili, cât şi de către stat. Acumulării însemnate de capital realizează şi negustorii sau meşteşugari înstăriţi, toţi având posibilitatea să-şi lărgească atelierele meşteşugăreşti sau să investeasă în producţia de mărfuri.

În raport cu proprietarul şi forţa de muncă folosită manufacturile au fost de mai multe categorii:

Manufacturi feudale (boiereşti, mănăstireşti) – majoritatea dezvoltate din atelierele domeniale înfiinţate anterior. Astfel amintim manufacturile de fier de la Remetea (lângă Turda); de unelte agricole a familiei Thoroczkai; manufactura de sticlă de Beliuc (Bihor) a familiei Karoly; manufactura de hârtie a ordinului ieziuţilor de la Cluj.

În prima jumătate a sec.XVIII în Transilvania au fost înregistrate 29 de manufacturi nobiliare. În Ţara Românescă, amintim manufacturile de la Afumaţi, Pociovalişte şi Fundeni. De obicei, manufacturile nobiliare şi boiereşti prelucrau produsele domeniului feudal respectiv. Numărul manufacturilor în Moldova şi Ţara Românescă (feudale) a fost mai redus ca în Transilvania în condiţiile, în care, pe teritoriul acestor ţări s-au desfăşurat conflicte militare, şi prin aceasta, nu s-au asigurat investiţiile; instabilitatea fiind agravată şi de abuzurile dregătorilor. Fiscalitatea excesivă a domniilor fanariote a contribuit suplimentar la reducerea posibilităţii înfiinţării manufacturilor. În manufacturile feudale forţa de muncă era precumpănitor aservită. În cadrul lor lucrau iobagii sau clăcaşii în contul obligaţiilor datorate feudalului. De regulă manufacturilor feudale le erau repartizate o serie de sate cu obligaţia specială de a presta activitatea cerută de prelucrarea produselor în manufacturi.

Manufacturile de stat (domneşti, în Ţara Românescă şi Moldova; ale principilor şi habsburgilor în Transilvania).

S-au dezvoltat în spaţiul românesc în zone bogate în resurse minerale. Astfel, la Bocşa sau Reşiţa s-au ridicat manufacturi care au prelucrat minereul de fier, respectiv produsele primare (bare de fier), oferind pentru necesităţile statului arme şi, în subsidiar, unelte agricole. Pe domeniul Hunedoarei existau la începutul sec.XVIII, 13 ateliere-manufacturi de stat ce exploatau şi prelucrau zăcăminte de fier.

În Ţara Românescă, resursele principale de metale, respectiv producţia sub formă manufacturată s-a realizat la Baia de Aramă. Manufacturile pentru prelucrarea aurului armei( în Transilvania îndeosebi) sunt grupate în Munţii Apuseni şi Maramureş.

Întreţinute şi dezvoltate de stat sunt manufacturile de armament, de hârtie, încălţăminte, îmbrăcăminte din sec.XVII-XVIII. În manufacturile statului, pe lângă forţa de muncă aservită s-a folosit forţa de muncă salariată. Specialiştii autohtoni sau străini chemaţi să conducă sau să organizeze producţia au fost salariaţi. De asemenea, o parte a ţăranilor aserviţi care au contribuit la realizarea producţiei peste cuantumul obligaţiilor feudale vor fi plătiţi. Nivelul tehnic al manufacturilor statului va impune în proporţii tot mai mari folosirea muncii salariate.

Manufacturile orăşeneşti. La sfârşitul epocii feudale numărul lor e relativ restrâns în comparaţie cu manufacturile de stat. Forţa de muncă folosită e cea salariată. Nivelul tehnic al uneltelor folosite a fost superior celor din manufacturile feudale,iar productivitatea muncii e mai mare şi deci, capacitatea lor de a concura cu rezultate bune manufacturile nobiliare şi boiereşti. Manufacturile orăşeneşti au prelucrat produsele în mod tradiţional, pornind de la specializarea pe grupuri şi bresle meşteşugăreşti, produse finite precum: postavul de calitate superioară, hârtia, produsele finite legate de practicarea agriculturii, chiar arme şi unele produse coloniale precum ţesăturile de bumbac (manufactura de la Sighişoara – XVIII).

Mineritul. Exploatarea bogăţiilor subsolului bogat în minerale, îndeosebi în Transilvania, a creat o adevărată ramură economică, susţinută şi controlată de stat. În epoca voievodatului, a principatului şi, apoi în epoca habsburgilor, exploatarea mineralelor, îndeosebi a mineralelor de Au şi Ag au fost controlate de stat, iar exploatarea efectivă, în cazul minelor de fier, de către arendaşi. Habsburgii, îndeosebi, vor organiza un sistem special de exploatare şi punere în valoare a zăcămintelor din Apuseni, folosind forţa de muncă aservită a moţilor dar şi a numeroşilor specialişti străini.

Pentru a organiza şi rentabiliza exploataţiile miniere în Transilvania s-au organizat şcoli speciale pentru pregătirea minerilor (Oraviţa, Zlatna).

Exploatarea aurului şi argintului s-a dezvoltat, nu numai la Abrud, Zlatna, Roşia Montană, ci şi la Rodna unde s-a exploatat argintul şi plumbul. Producţia de aramă e realizată în principal în centrele de la Dognecea şi Oraviţa în Transilvania sau Baia de Aramă în Ţara Românescă. Sarea s-a exploatat intens aducând venituri însemnate statului. Salinele sau ocnele au fost date în arendă; arendaşii fiind constituiţi uneori în consorţii. Sunt cunoscute exploatările de la: Ocna-Sibiu, Telega, Ocna Mare, Uioara, Slănic etc. Păcura e exploatată în principalele zone de sud-vest ale Moldovei (Trotuş) prin metoda puţurilor. Păcura a constituit o marfă la exportul realizat de Ţările Române şi în Imperiul otoman.