Inflația - forme de manifestare și politici de combatere în România

Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei naţionale caracterizat prin două tendinţe: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

De obicei, o creştere a nivelului mediu al preţurilor de sub 1% anual nu este considerată inflaţie. Un nivel al inflaţiei între 1 şi 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în expansiune, iar o astfel de inflaţie se numeşte inflaţie târâtoare. La polul opus se situează situaţia în care inflaţia este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflaţie.

Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt:

a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);

b) indicele preţurilor de producţie (IPP);

c) indicele general al preţurilor (IGP);

d) deflatorul PIB.

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Naţional de Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România.

Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale produselor finite înainte a fi livrate pe piaţă.

Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie, respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor care intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflaţiei.

Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în PIB, şi se calculează astfel:

Deflatorul PIB =PIB nominal/PIB real *100

Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării, indicele general al preţurilor se calculează ţinând cont şi de produsele importate.

Cele mai generale măsuri pentru inflaţie sunt indicele general al preţurilor şi deflatorul PIB.

Forme de manifestare ale inflaţiei în funcţie de mărimea indicelui preţurilor de consum se disting următoarele forme ale inflaţiei:

- Inflaţia târâtoare: reprezintă treapta inferioară şi suportabilă a procesului inflaţionist, când rata anuală de creştere a preţurilor este de până la 5%;

- Inflaţia moderată: când rata anuală de creştere a preţurilor este cuprinsă între 5% şi 10%;

- Inflaţia rapidă: când indicele de creştere a preţurilor este cuprins între 10% şi 15%;

- Inflaţia galopată: când rata anuală de creştere a preţurilor depăşeşte 15%. Un astfel de tip de inflaţie este prezent astăzi într-o serie de ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă, precum şi in unele ţări în curs de dezvoltare;

- Hiperinflaţie: când ritmul mediu de creştere a preţurilor depăşeşte 50%. Milton Friedman spune că hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii preţurilor sub această limită. Este numită şi ‘dezordinea dezordinelor’.

Inflaţia prin cerere se referă la fenomenul de impulsionare a creşterii preţurilor din direcţia cererii, a consumatorilor. Mecanismul inflaţiei prin cerere este următorul: o cerere mai mare decât oferta va determina cumpărătorii să liciteze între ei pentru a obţine bunurile şi serviciile dorite. Această licitaţie, din punct de vedere economic, nu înseamnă altceva decât oferirea unor preţuri mai mari pentru a “convinge” vânzătorul să accepte vânzarea către cel care oferă un preţ mai mare. Pentru a oferi preţuri mai mari care să lichideze oferta de pe piaţă este nevoie, desigur, de o cantitate mai mare de masă monetară, adică de venituri nominale mai mari. Din acest motiv, inflaţia prin cerere este asociată în mod direct cu creşterea masei monetare sau cu creşterea ofertei de monedă. Deci, ceea ce face ca preţurile oferite de cumpărători şi, în ultimă instanţă, preţurile care funcţionează pe piaţă să crească, este creşterea masei monetare din economie.