Inflația și politici antiinflaționiste

Introducere

Încă din momentul apariţiei banilor în economia de schimb, inflaţia s-a manifestat cu intermitenţă în toate etapele de dezvoltare a societaţii, pentru a atinge punctul culminant în secolul XX, concomitent cu renunţarea la etalonul – aur aflat la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui mondial pe fondul crizelor economice, politice, sociale şi militare în condiţiile creşterii rolului statului în economie. Din aceste motive, subiectul se încadrează într-o problematică deosebit de importantă acum la începutul mileniului al III-lea, cînd societatea informaţională işi face tot ma simţită prezenţa în toate domeniile de activitate, când valoarea este percepută ca o informaţie despre un bun sau serviciu prin raportare la mediul economic şi când banii se dematerializează tot mai mult de la o zi la alta.

În lucrarea ce urmează voi incerca sa prezint inflaţia de la apariţia sa şi pană în prezent, cât şi politicile antiinflaţioniste.

I. Inflaţia

I.1 Delimitare istorică

De-a lungul timpului, inflaţia s-a manifestat diferit, în funcţie de formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii: monede din metale preţioase, bani din hârtie convertibili în aur, bani din hârtie neconvertibili în aur.

Iniţial s-a manifestat sub forma dezvoltării mascate a monedelor din metale preţioase, acest proces fiind cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească .

Inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de de-a 2-a formă de inflaţie. În perioada formării economiei de piaţă în Europa, tinerele state au fost preocupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale târzii, haos ce a atins cote înalte. S-a acţionat pentru sisteme băneşti stabile şi o circulaţie monetară sănătoasă (normală) acestea bazându-se pe etalonul aur.

Prăbuşirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie –inflaţia banilor de hârtie neconvenabil în aur. Acum, existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială.

Aceste forme de inflaţie au fost destul de diferite în timp şi spaţiu. Ele s-au diversificat şi mai mult o dată cu falimentul economiilor de comandă din ţările foste socialiste şi cu opţiunea lor de trecere la un nou sistem economic.

I.2 Definiţii si clasificări ale inflaţiei

În 1975, D.E.W. Laider şi M.J. Parkin definesc inflaţia ca fiind “fenomenul de crestere continuă a preţurilor sau de depreciere continua a valorii banilor”. Anterior, în 1963, M. Bronfenberner si F.D. Holzman prezentaseră patru definiţii preluate de H. Frich în lucrarea sa:

1. Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere , în care “pera mulţi bani aleargă dupa prea puţine lucruri”;

2. Inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor bănesti sau a veniturilor, fie în suma totală, fie pe cap de locuitor;

3. Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului preţurilor având şi următoarele caracteristici sau condiţii adiţionale: este anticipată cu lipsa de precizie; duce (prin cresterea costurilor) la noi creşteri de preţuri; este mai rapidă decat o asa- numită “rată inofensivă”; se manifesta ca “fenómeno banesc”; se masoară prin preţuri nete, adica prin preţuri din care au fost scazute impozitele şi/sau este reversibilă;

4. Inflaţia reprezintă o scadere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin preţul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valuta la cursurile oficiale .

Aceste definiţii acoperă majoritatea aspectelor inflaţiei, din care scoţând în evidentă aspecte specifice cât şi un aspect comun: inflaţia se face cunoscută prin bani şi prin preţ la nivelul consumatorului şi prin dezechilibre ironice la nivel macroeconomic.

Deşi există o mare diversitate de clasificari ale inflaţiei în literatura economică, o clasificare sintetica este facută de H. Frisch , şi anume:

a) dupa funcţionarea mecanismului pieţii: o inflaţie deschisa [care permite sistemului economic să funcţioneze ca un mecanism în care preţurile devin fixe] şi o inflaţie reprimantă [care este rezultatul intervenţiei guvernamentale în creşterea preţuriilor şi salariilor].

b) după ritmul de creştere a preţurilor: o inflaţie moderată (ritm de creştere de 2-3%), o inflaţie galopantă (pentru un ritm anual de peste 10%) şi o hiperinflaţie, atunci cand ritmul mediului lunar depaşeşte 50%.

c) in funcţie de asteptările inflaţioniste: o inflaţie anticipată şi o inflaţie neanticipată. Inflaţia anticipată fată de cea neanticipată este primită şi pregatită de fiecare de actor de piata, în timp ce a doua produce urmări asupra economiilor, forţei de muncă şi producţiei marfare fară să fie anticipate.

d) dupa principalele cauze inflaţioniste: o inflaţie prin cerere – motivată prin existenta „cererii excesive la nivelul output-ului national în conditiile angajarii depline a forţei de munca, lucru care atrage creşterea preţurilor” – şi o inflaţie prin costuri – caracterizată prin faptul că apare ca urmare a măririi costurilor pentru input-urile din economie (crestere datorată pretenţiilor salariale sau anumite situaţii conjuncturale la preţurile marilor prime, energiei etc.) Cele doua forme exista şi se completează reciproc în „practica inflationistă” a economiilor naţionale.