Istoria Monetară a Leului Românesc

Introducere

Proiectul meu este intitulat „Istoria monetară a leului românesc” şi este structurat pe şase capitole, în care am surprins evoluţia leului incă din vremea premergătoare apariţiei si pana in perioada din zilele noastre. Folosind scrierile din colectia Băncii Naţionale am punctat originile indepartate ale leului, greutaţile cu care s-a confrutat pana la apariţia propriu-zisă dar si reformele de care a avut parte de-a lungul timpului.

Am ales acest proiect pentru că leul este moneda naţionala a ţarii noastre dar şi pentru ca mi s-a parut interesant sa aflu care a fost drumul leului in istorie.

CAP I: Haosul monetar de dinaintea leului

Inventarea si apariţia banilor constitue una dintre cele mai însemnate realizări ale umanităţii, care se alătură altor descoperiri esenţiale, cum au fost focul ,arcul cu săgeată, roata sau ambarcaţiunile cu pânze.S-a considerat, sub impactul ideilor de sorginte marxistă, că banii sunt rezultatul acţiunilor economice ale producţiei de mărfuri.În realitate, se pare ca apariţia banilor reprezintă un proces complex, din care nu se pot exclude elemente ca întamplarea, intenţia si destinaţia aleatorie, deşi, ca orice descoperire de mare utilitate in mometul respectiv, va interfera si impulsiona dezvoltarea.

Cea mai veche monedă atestată pe teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de 8 grame, emisă de pólisul grecesc Histria în anul 480 î. Ch. Ea reflecta nivelul ridicat atins de aceasta colonie pontică, fiind urmată şi de alte emisiuni de monedă ale polisurilor greceşti din Dobrogea. Geto-dacii foloseau monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint, asemănătoare cu ale celţilor, pentru ca apoi să emită celebrii kosoni de aur. De asemenea monedele romane, cum sunt denarii republicani sau imperiali, au pătruns şi ele pe teritoriul Daciei, înainte chiar de ocupaţia romană, dar au continuat să circule şi după retragerea aureliană, fiind apoi înlocuiţi de monede bizantine.

În formaţiunile statale româneşti s-a emis monedă, primul fiind Vladislav I în Ţara Românească, el bătând ducaţi munteni din argint, urmat de Petru Muşat în Moldova, acesta emiţând groşi de argint. Spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, Transilvania a avut emisiuni monetare de tip vest-european: groşi, oboli, dinari, creiţari, guldeni, taleri şi ducaţi, începând cu anul 1538.

În secolul al XVII-lea, economia monetară, atât a Ţării Românesti cât si a Moldovei, a fost dominata de circulţia talerilor-lei emişi de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos,incepând din anul 1575, dupa înlaturarea stăpânirii spaniole si câştigarea independenţei lor. Aceşti taleri aveau greutatea de 27,648 g şi titlul argintului de 750/1.000, deci conţineau 20,736 g argint pur; purtau in câmpul de pe avers imaginea unui leu ridicat pe labele dinapoi, motiv pentru care au fost denumiţi leuwendaalder, în limba germană Löwentaler,adica taleri cu leu. În ţările române li s-a dat denumirea de taleri lei, apoi, mai smplu, lei.

Pe masura aparitiei si a dezvoltarii noilor relaţii economice,circulaţia monetară intre cele doua ţari române devine tot mai intensă, in canalele ei ingrămădindu-se un număr tot mai mare de monede străine de aur,argint si bilon.În cadrul relaţiilor de schimb locale ca etalon erea utilizat leul, care devenise ban de calcul, în urma incetării emisiunilor de taleri lei în Ţările de Jos.

Leul era, deci, doar o unitate de calcul imaginară- “o monedă fictivă al cărui chip n-are fiinţa si, prin urmare, nicio statornicie”(N.Şuţu). Pe piaţă, circulau cateva zeci de monede divizionare de toate felurile, dar, in principal austriece, ruseşti si turceşti, motiv pentru care relaţiile economice erau mult ingreunate de necesitatea calculării de numerar in diferitele monede aflate in circulatie. Cei mai caştigaţi erau, evident, zarafii, negustorii de bani, fiind cei care stiau valoarea reala a monedelor in circulaţie, impuneau cursul de schimb valutar si speculau activ pe diferenţele de schimb. Leul imaginar era impartit in 40 de parale, iar o para in 3 bani. Consumatorul de rând, comercianţii, industriaşii, deseori erau păcăliţi sau se păcăleau intre ei. Populaţia mai erea speculată şi de stat, a cărui vistierie nu primea la dari decât monedă bună, fixa cursuri de schimb favorabile stăpânirii şi recunoştea zărăfia ca ocupaţie comercială stabilă.

Astfel preţul de 50 de lei al unui cal putea fi achitat cu monede efective de diferite provenienţe: 5 galbeni (25 lei), 3 iuzluci (15 lei) şi 400 parale (10 lei), dar nu în toate târgurile.Valoarea cursurilor înregistra diferenţe foarte mari de la o localitate la alta şi de la o zi la alta, aşa cum observa şi N. Şuţu: “Galbenul umblă 32 de lei la Brăila, dar ajunge la Galaţi la 46 de lei!”;

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. Proiectul baterii unei monede naţionale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obţinut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman.