Keynesismul - curent al economiei de piață dirijate

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”3) tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.

Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate. El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”4). În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna de condiţii psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai înviem”. Economia de piaţă premergătoare războiului era axată pe “principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societăţii şi progresului”.

Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti. Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile necesare De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate de autor şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa despre economie.

Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite, într-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoaşterii temeinice a mecanismului de funcţionare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în propulsori ai dezvoltării.

Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de producţie:

- mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);

- dimensiunile bogăţiilor naturale (N);

- echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).

În formularea neoclasică aceste postulate sunt:

I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă.

II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri, inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii.