Keynesismul și Neokeynesismul

Epoca lui J.M. Keynes şi principalele ei concepte economice

Schimbările care au avut loc în lume după primul război mondial au atras după sine diversificarea condiţiilor economico-sociale şi politice din diferite ţări, complicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi creşterea instabilităţii lui. Acestea au generat numeroase probleme economice noi şi, implicit, noi sfidări la adresa ştiinţei economice tradiţionale.

În acest climat general instabil şi, uneori de-a dreptul ameninţător, se acumulau date şi fapte care anunţau schimbări de mare anvergură în gândirea economică şi în politica economică. Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, pacea a stimulat activitatea economică, refacerea potenţialului economic distrus de război, creşterea populaţiei şi intensificarea relaţiilor economice internaţionale, pe de altă parte, ea a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători, între marile puteri şi ţările mici, ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la unele blocaje în relaţiile economice internaţionale. Pe fondul acestor evenimente izbucneşte criza economică din 1929 care a zguduit din temelii întregul edificiu al economiei mondiale, ca şi economiile naţionale, atât al ţărilor industriale cât şi ale ţărilor agrare. Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului naţional la jumătate, reducerea drastică a ocupării şi creşterea bruscă a şomajului, dezorganizarea relaţiilor economice internaţionale etc.) a evidenţiat faptul că nu era vorba doar de o nepotrivire între cererea şi oferta de mărfuri, ci de cauze mai complexe şi mai grave ale dereglării mecanismului economiei de piaţă. Sub imperiul acestei crize s-a prăbuşit, în primul rând, dogma liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Teoria „mâinii invizibile” a lui A. Smith, teoria pieţelor a lui J.B. Say ca şi teoria echilibrului economic general a lui L. Walras s-au dovedit neputincioase în faţa avalanşei de probleme economice generate de criză: creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, deficienţele balanţelor economice şi de plăţi etc.

Din această perspectivă au devenit vizibile şi îngrijorătoare lacunele şi deficienţele paradigmei liberalismului neoclasic, printre care: atenţia excesivă acordată microeconomiei şi staticii economiei, în dauna macroanalizei şi dinamicii economice; excesul de subiectivism în abordarea categoriilor microeconomiei, neglijând factorii de ordin obiectiv care le

condiţionează; abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere şi piaţă, ocolind, minimalizând sau chiar ignorând influenţa pe care o exercită asupra acestora producţia, respectiv oferta de mărfuri şi costurile acestora.

În încercarea de a face faţă noilor situaţii apărute în viaţa economică au fost create condiţii pentru o prezentare închegată a noului punct de vedere privind cheia înţelegerii şi rezolvării problemelor acute generate de această puternică criză. Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe pragmatice aparţine economistului englez J.M. Keynes.

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”3) tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.

Principalul sau merit a constat in elaborarea unei noi viziuni asupra macroeconomiei. Keynes a spus ca in ecoomiile de piata este posibila persistenta unui nivel ridicat al somajului si subutilizarea capacitatilor de productie, ca folosirea corespunzatoare a politicilor monetare si fiscale ale statului poate poate influenta productia si in consecinta poate duce la diminuarea somajului si la scurtarea perioadelor de recesiune economica. In anii ’60 toate studiile de politica macroeconomica erau efectiv bazate pe viziuea keynesista asupra lumii.