Managementul Riscului de Credit in Perspectiva Acordului Basel

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Managementul Riscului de Credit in Perspectiva Acordului Basel.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 11 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: ion lucian medar

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domenii: Economie, Banci, Comert, Finante, Management

Cuprins

Introducere 3
1. Metodologii de estimare a probabilităţii de nerambursare
1.1. Modele bazate pe informaţii de piaţă
1.2. Modele bazate pe factori determinanţi
2. Calitatea şi disponibilitatea datelor
3. Acordul Basel II în România
4. Efecte posibile ale introducerii prevederilor Acordului Basel II
în România
5. Bibliografie

Extras din document

Introducere

În ultimii ani, mai multe organizaţii bancare au investit mulţi bani în modelarea riscului de creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de creditare. Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării.

Existenţa riscului induce o expunere la risc, care este dată de valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care este posibil să le suporte în viitor un anumit subiect, în special banca.

Conform Dicţionarului Enciclopedic Managerial, prin risc se înţelege măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare. Acelaşi dicţionar explică şi termenul de risc de credit: pierdere rezultată din nerecuperarea totală sau parţială, de către bancă, a fondurilor investite şi / sau a dobânzii aferente acestora.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituţie financiară.

Mediul, în continuă schimbare, în care operează băncile, generează noi oportunităţi de afaceri, dar acestea presupun, totodată, riscuri tot mai mari şi mai complexe care, la rândul lor, se constituie într-o provocare, pe cât de reală, pe atât de ameninţătoare pentru abordările tradiţionale ale managementului bancar.

Avându-se în vedere importanţa deosebită pe care sectorul bancar o reprezintă pentru orice economie naţională – prin funcţiile vitale pe care le îndeplineşte, şi anume de sistem de plăţi, de sistem de creditare a economiei reale sau de vehicul de transmitere a politicii monetare naţionale – reglementarea şi supravegherea pe baze prudenţiale a principalelor componente ale sistemului bancar devenind o premisă şi în acelaşi timp o condiţie esenţială pentru asigurarea şi menţinerea sănătăţii economico-financiare a unei ţări.

Neoliberalismul excesiv practicat în domeniul financiar-bancar la sfârşitul deceniului trecut în marea majoritate a ţărilor actualei Uniuni Europene vine să confirme efectele negative pe care lipsa unor reglementări corespunzătoare le poate genera şi induce asupra sistemului bancar. Astfel, lanţul de falimente declanşat la nivelul instituţiilor financiar-bancare europene a avut consecinţe nu doar în plan naţional, ci s-a propagat cu repeziciune la nivel european, ca urmare a interdependenţelor existente între diferite sisteme financiar europene (efect cunoscut sub numele de „efect de domino”). Consecinţele directe ale acestui fenomen s-au regăsit în scăderea încrederii populaţiei şi a agenţilor economici în sistemele bancare naţionale şi în perpetuarea, pe termen lung a acestei crize.

Conştientizând importanţa deosebită pe care stabilirea unui cadru legal solid şi transparent o poate avea asupra redării încrederii în sistemul bancar, autorităţile internaţionale, cu veleităţi în domeniul supravegherii bancare, au înaintat în iunie 1999 noi propuneri de îmbunătăţire a reglementărilor Acordului Basel I. Noile prevederi acordă o atenţie sporită necesităţii determinării gradului adecvat de capitalizare a instituţiilor financiare ca o funcţie de nivel agregat al riscurilor la care acestea se expun în derularea activităţilor lor. Totodată, aceste reglementări urmăreau, în egală măsură, punerea fundamentelor unei convergenţe în domeniul supravegherii prudenţiale, în vederea garantării unui cadru transparent şi concurenţial tuturor băncilor care activează în plan internaţional. Scopul final l-a reprezentat în cele din urmă îmbunătăţirea politicilor de management al riscului bancar şi adaptarea lor la realităţile unei lumi financiare caracterizate printr-un grad ridicat de incertitudine şi o volatilitate deosebită a fluxurilor de capital.

Acordul Basel II oferă instituţiilor de credit posibilitatea de a utiliza mai multe abordări în ceea ce priveşte evaluarea riscurilor, în general, a riscului de credit, în particular. Este vorba, în principal de abordarea standardizată şi de cea avansată. Abordarea standardizată utilizează atât ponderi fixe de risc corespunzător fiecărei categorii de active, cât şi evaluări externe ale creditului pentru a consolida poziţia acestora la riscuri. Abordarea avansată, bazată pe modele interne pentru riscul de credit, reprezintă o inovaţie a Acordului Basel II şi diferă sensibil de cea standardizată. Diferenţa constă în faptul că evaluările interne ale riscurilor cheie sunt folosite drept intrări primare în calculul cerinţei minime de capital. Ponderile de risc şi capitalul aferent sunt determinate prin combinaţii de intrări cantitative furnizate de instituţiile de credit şi de formule specificate prin Acord, bazate pe tehnici moderne de management al riscurilor şi care implică şi evaluări statistice.

Instituţiile de credit trebuie, deci, să furnizeze propriile lor estimări privind probabilitatea de nerambursare şi să utilizeze atât estimările făcute de autoritatea de supraveghere pentru celelalte componente ale riscului de credit, cât şi funcţiile de ponderare stabilite de Basel II în scopul determinării cerinţei de capital. Basel II permite, deci, instituţiilor de credit să utilizeze notaţiile interne pentru măsurarea riscului de credit, dar acordă o mare importanţă şi notaţiilor externe ale agenţiilor de rating.

1. Metodologii de estimare a probabilităţii de nerambursare

Principala problemă în crearea unei instituţii de evaluare externă a creditului este construirea unui model statistic pentru cuantificarea probabilităţii de nerambursare conform cu exigenţele Basel II. Din punct de vedere metodologic, modelarea riscului de credit presupune:

a) evaluarea cuprinzătoare a caracteristicilor debitorului şi a facilităţii pe care doreşte să o acceseze;

b) diferenţierea semnificativă a riscului, respectiv granularitatea scalei de notare;

c) acurateţea rezonabilă şi consistenţa în timp a estimărilor cantitative privind riscul de credit.

Fisiere in arhiva (1):

  • Managementul Riscului de Credit in Perspectiva Acordului Basel.doc