Mecanismul prețurilor. cererea. oferta. formarea prețului de echilibru

Mecanismul autonom al preturilor si interdependenta acestuia in raport cu celelalte segmente ale economiei nationale.

Preţul reprezintă cantitatea de monedă plătită pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii in cadrul relaţiilor bilaterale de piaţă. Condiţia esenţială a formării preţului o constituie existenţa schimbului.

Economia de piaţă este caracterizată prin existenţa următoarelor elemente:

- ¾ unităţile economice autonome;

- ¾ relaţiile de vânzare-cumpărare între unităţi;

- ¾ existenta preţului liber (manifestarea concurenţei legale);

- manifestarea libera a concurentei economice loiale.

La nivel microeconomic, fiecare intreprindere isi elaboreaza planul propriu, isi fundamenteaza decizia preturilor de vanzare, isi gestioneaza liber capitalul, ia decizii cu privire la utilizarea creditelor si cu privire la schimburile interne si internationale.

Legatura cu statul este realizata prin impozite si taxe. Întreprinderile publice au autonomie financiara. Preturile se stabilesc, de asemenea , in mod liber de catre intreprinderi in contextul libertatii de actiune. Pentru regiile autonome, care reprezinta monopolul statului in economie, preturile se stabilesc in cadrul Politicii Guvernului, cu avizul autoritatii privind concurenta.

Elucidarea problemei continutului pretului necesita sa abordam valoarea ca fiind o marime abstracta, care poate fi explicata atat din punct de vedere obiectiv, definita de caracteristicile intrinseci ale unui bun considerat, obtinut prin munca, dar si prin relatiile dintre producatori si consumatorii bunului, dintre acestia din urma si obiectul material al bunului, precum si prin relatiile dintre acestia si puterea publica, ca reprezentant al ansamblului societatii.

În economia planificată, autonomia limitată a intreprinderilor, subordonate planului naţional unic, a condus lastabilirea unor preţuri fixe sau limitate de către stat.

Înţelegerea noţiunii de preţ necesită definirea noţiunii de valoare. Există două teorii cu privire la valoare, şi anume:

a) Teoria obiectivă – conform acestei teori valoarea este data atat de munca incorporata in marfa, cat si de utilitatea marfii. Utilitatea reprezinta gradul de satisfactie pe care il poate obtine consumatorul, avand in vedere atat insusirile produsului, ca valoare de intrebuintare, necesare pentru a asigura satisfactia, cat si cantitatea necesara pentru acoperirea nevoii. Utilitatea este conditia necesara a valorii, desi ea nu constituie masura ei.

În procesul de schimb intervine deci valoarea de schimb a lucrurilor utile. Aceasta este data de munca necesara pentru obtinerea lor, pe de o parte, si de performantele tehnico-calitative, de importanta si raritatea bunurilor pe de alta parte. Economia politica clasica a subliniat ca munca este singura masura reala care poate servi la aprecierea si compararea valorilor tuturor marfurilor. Ea constituie pretul real (natural), iar cantitatea de bani care o masoara defineste pretul nominal al marfii. Dar, cum in pretul d evanzare intervin elemente de acumulare a capitalului (profitul, renta) si de fiscaliate, in realitate, nu mai poate fi vorba de raporturi precise intre preturile naturale ale marfurilor si continutul lor exprimat in costul muncii. Aceste raporturi sunt mult mai complexe.

Conform economiei politice clasice, munca este singura care serveşte la aprecierea şi compararea valorii mărfii. Astfel, preţul natural (real) al mărfii este dat de muncă, iar preţul nominal este dat de cantitatea de bani. În preţ intervin şi elemente de acumulare a capitalului (profit) şi de fiscalitate. Susţinătorii acestei teorii se găsesc pe poziţia producătorilor.

b) Teoria subiectivă – apelează la valoarea estimativă pe care consumatorul o ataşează bunurilor, determinată de gradul de satisfacere a nevoilor de consum, calitatea şi raritatea bunurilor. Valoarea estimativă medie se transformă în valoare de schimb când se evaluează în preţ. Susţinătorii acestei teorii se află pe poziţia consumatorilor.

Se poate retine ca sustinatorii teoriei obiective a valorii se situeaza pe pozitia ofertantilor, a celor care doresc sa-si acopere prin pret cheltuielile si sa-si asigure obtinerea profitului, avand ca pretext recuperarea muncii incorporate, iar sustinatorii teoriei subiective a valorii se situeaza pe pozitia cumparatorilor, a celor care apreciaza valoarea de schimb prin utilitatea, raritatea produsului dar si prin solvabilitatea cererii lor.

În aprecierea valorii de schimb a marfurilor asemenea elemente se regasesc in raportul liber exprimat dintre cerere si oferta. Preturile se formeaza ca rezultat al comportamentului specific al agentilor economici, al modului in care acestia reusesc sa cunoasca mai bine piata, regulile jocului si cum folosesc aceste cunostinte in activitatea proprie pentru a-si asigura castigurile nete, uneori chiar supravietuirea.

În abordarea problemei continutului preturilor trebuie avuta in vedere complexitatea fenomenelor economice pe care le reflecta, interdependentele dintre ramuri, subramuri, produse, servicii, activitati. Din acest punct de vedere se poate spune fara ezitare ca pretul fiecarui bun sau serviciu este totodata si pretul celorlalte.

Formarea pretului unitar al bunurilor sau al serviciilor nu este rezultatul comensurarii izolate, bazate pe criterii sau elemente de judecata exclusiv microeconomice, la nivelul agentilor economici, ci este rezultatul interactiunii, al confruntarii influentei factorilor economici si sociali, care se propaga in intreaga retea a structurii economice. Asemenea legaturi, pe care preturile le exprima in acest amplu proces al interactiunii economice, se numesc preturi relative, definite ca raportul dintre preturile nominale ale marfurilor din structurile care se compara.

Raportul dintre pretul natural si pretul pietei este infuentat de jocul pietei, de raportul cerere-oferta, in special concurenta (mana invizibila an pietei). Sub aceasta influenta, pretul pietei ca prêt actual (al momentului) cu care se vinde (cumpara) marfa, poate fi mai mare sau mai mic decat nivelul pretului natural. Din punct de vederea la raportului cerere-oferta, cand cele doua laturi sunt egale, pretul pietei este la nivelul pretului natural (real); cand oferta este excedentara pretul pietei coboara sub nivelul pretului natural; cand oferta este deficitara, pretul pietei urca peste nivelul pretului natural; oscilatiile pretului pietei in sus sau in jos determina orientari corespunzatoare in utilizarea resurselor materiale, financiare, umane, din partea producatorilor, a consumatorilor, a statului.