Mercantiliști și Fiziocrați

Economisti care se aseamana între ei se grupeaza dupa anumite criterii, denumind aceste grupuri în functie de gradul lor de cuprindere cu termenii de “scoli” de gândire economica sau ”curente ” de gândire economica. Principalele criterii pe baza carora se formeaza scolile si curentele de gândire economica sunt: comunitatea de interese materiale, social – politice ale membrilor acestora, de metode , asemanari ce priveste ascendenta , pozitia teoretica, optiunea de politica economica si chiar adversitatile politico-ideologice fata de alti gânditori.

Primele doua mari scoli sau curente de gândire economica au fost:

- Mercantilismul

- Fiziocratismul

MERCANTILISMUL - primul curent de gândire economica

Mercantilismul s-a manifestat în perioada descompunerii feudalismului între anii 1450-1750, când o noua structura sociala era interesata în accelerarea procesului acumularii primitive a capitalului. Aceasta structura, în special negustorimea, era animata de dezvoltarea fara precedent a schimbului de marfuri, dorinta descatusarii de ideile economice crestine. Cel care sub raport final a dat prima data sens notiunii de mercantilism a fost Adam Smith . Acesta era preocupat de cunoasterea principalelor doctrine economice care pot conduce spre progres si în lucrarea sa „Avutia Natiunilor” tinea sa precizeze ca pâna la aceea data, doua sisteme sunt cunoscute ca esentiale: „sistemul comertului sau sistemul mercantilist” si „sistemul agriculturii sau sistemul fiziocrat” (Ciulbea Titi – „ Doctrine economice ”, vol. I, pagina 20).

Termenul de mercantilism deriva din cuvintele italienesti: mercato care înseamna „piata”, mercante care înseamna negustor si mercantile cuvânt legat de câstigul banesc. Termenul a fost folosit cu precadere de criticii gânditorilor din secolele XV – XVII care s-au ocupat de caile sporirii avutiei statelor nationale ce se constituiau pe atunci, deci la mult timp dupa geneza acestei literaturi atât de diverse în forma, dar subordonata câstigului din afaceri, mai ales din comert si convingerii ca sporirea acestuia depinde foarte mult de sprijinul dat de stat oamenilor de afaceri.

Termenul de mercantilism are o dubla semnificatie. Pe de o parte, el indica un ansamblu coerent de idei privind natura avutiei individuale si sociale (nationale) si caile sporirii ei, adica reprezinta gândire economica, mai ales o doctrina economica. Pe de alta parte, termenul respectiv arata un ansamblu de masuri practice care trebuie adoptate pentru atingerea scopului economic urmarit, adica o politica economica interna si externa adaptata acelei doctrine. Însa pentru M. A. Dupois el este „ Teoria îmbogatirii natiunilor prin acumularea metalelor pretioase ” dupa Ingram el este de conceptia dupa care „ bogatia se identifica cu banii”, iar dupa Rene Gonnard este „ sistemul de gândire economica si politica al reprezentantilor Renasterii, ci un ansamblu de teorii si practici care pune accent pe metalele pretioase”. ( Virgil Madgearu – Curs de economie politica, pag. 48-49). Astfel prin mercantilism întelegem „acea doctrina economica, elaborata astfel în sec. XVI-XVII, îndeosebi în urma descoperirii, în America a minelor de aur si argint, care considera ca pentru un stat, bogatia consista în posedarea metalelor pretioase si indica masurile (companiile de comert, protectionistul, interventionismul de stat) de a le procura ti de a le face sa fructifice”. (Encyclopedie alphabetiques Larousse , Omnis, Librairie Larousse – pag. 1202).

Exista trei mari idei care caracterizeaza esenta doctrinei economice mercantiliste:

- Conceptia despre bogatie sau avutie (individuala sau nationala)

- Conceptia despre originalitatea si rolul profitului

- Conceptia despre bani si relatiile lor u produsele aduse pe piata spre vânzare

Forma ideala a bogatiei consta, în viziunea mercantilistilor, în bani, respectiv în metale pretioase din care erau confectionati acestia. Sporirea bogatiei sub aceasta forma a fost considerata de ei preocuparea centrala atât pentru indivizi cât si pentru stat, prezentat ca exponent al binelui public. Fascinatia acestui deziderat a fost asa de mare încât orice mijloc era considerat acceptabil pentru atingerea lui, mergând pâna la jefuirea unor tezaure apartinând altor popoare. Preocupati de îmbogatirea imediata, mercantilistii nu si-au pus întrebarea care ar putea sa fie consecintele pe termen lung ale acestei avut, dupa cum se cunoaste în istorie, consecinte tragice pentru avutia si chiar destinul unor popoare întregi din alte continente, mai ales din cele doua Americi.

Izvorul profitului si deci al cumularii de bogatie, de capital, era, dupa aceiasi apreciere, comertul, circulatia marfurilor, mijlocite de bani si în mod deosebit, comertul exterior. Fara sa intre în prea multe detalii privind mecanismul de functionare a economiei de piata, mercantilistii au considerat ca sporul de bani pe care-l încasa negustorul, comparativ cu cheltuielile facute pentru a aduce produsele respective pe piata, rezulta din diferenta de pret , din faptul ca acestea erau vândute la un pres mai mare decât pretul la care au fost achizitionate. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca sfera economica în care se creeaza si se realizeaza profitul ar fi circulatia marfurilor, comertul, pierzând din vedere faptul ca daca lucrurile sunt privite, nu în mod individual, ci la scara întregii societati, atunci fiecare negustor apare pe piata în dubla ipostaza, atât de vânzator, cît si în calitate de cumparator, ceea ce nu mai poate explica surplusul de valoare obtinut, deci nici profitul, nici sporirea avutie nationale. Aceasta slabiciunii teoretica a mercantilistilor va fi