Metoda de evaluare a riscului de faliment

INTRODUCERE

Odată cu trecerea la economia de piaţă s-a impus ca o necesitate obiectivă cunoaşterea unor informaţii cât mai precise privind riscul de faliment la un moment viitor. Preocuparea pentru predicţia riscului de faliment s-a concretizat, pe plan mondial, începând cu anii ’60 ai secolului trecut, în elaborarea unei metode numită metoda scorurilor, care a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor elemente statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate.

Numeroase analize au căutat să evidenţieze diferenţele existente ale valorilor anumitor indicatori la întreprinderile performante şi la companiile care au dat faliment. Studiile au arătat că o parte a indicatorilor financiari aveau diferenţe semnificative la cele două categorii de companii.

Diagnosticul bunăstarii financiare reprezintă un mijloc de obţinere a informaţiei veridice şi calitative despre posibilităţile reale ale întreprinderii în stadiul începător al crizei economice. Întreprinderea cu un sistem analitic serios e capabilă să recunoască din timp criza care se apropie. Cu ajutorul analizei financiare pot fi găsite locurile vulnerabile în economia întreprinderii şi propuse soluţii eficiente de ieşire din situaţia dificilă.

Procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.

Se pot evidenţia două abordări de bază cu privire la predicţia riscului de faliment.

Prima abordare (cantitativă) se bazează pe datele financiare şi include operarea cu unii coeficienţi. Această abordare are trei lacune substanţiale.

În primul rând întreprinderile aflate în dificultate, în diferite moduri încearcă să întârzie publicarea rapoartelor sale, astfel datele concrete pot mult timp fi indisponibile.

În al doilea rând aceste date pot fi incomplete veridice. Întreprinderilor în astfel de situaţii le este caracteristică tendinţa de a-şi “înnalbi” activitatea , uneori ajungându-se şi la falsificări. Ultima dificienţă este faptul că coeficienţii pot avea direcţii dinamice diferite şi astfel nu de fiecare dată permit ajungerea la o concluzie unanimă despre modificarea stării financiare a întreprinderii.

A doua abordare (calitativă) se bazează pe studierea anumitor caracteristici, aferente întreprinderilor ce se îndreaptă spre starea de faliment. Dacă întreprinderea studiată este caracterizată de astfel de caracteristici, se ajunge la concluzia că aceasta are tendinţe nefavorabile în dezvoltarea sa. Majoritatea cercetărilor de success în abordarea calitativă au fost realizate cu ajutorul analizei discriminante şi mai exact aşa-numitei metode a scorurilor.

1. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi temporare sau ocazionale, cât şi permanente.

În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi, se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe negative asupra solvabilităţii acesteia.

Studiul întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o importanţă deosebită în momentul actual în ţara noastră, fiind de interes pentru o largă categorie de agenţi economici, între care se disting, în primul rând, băncile, care sunt preocupate, în mod evident, de calitatea portofoliilor de credit pe care le deţin, apoi diferitele categorii de acţionari, investitori, creditori sau parteneri de afaceri.

În literatura de specialitate, sunt prezentate mai multe metode şi instrumente care permit stabilirea cauzelor şi abordarea diferitelor forme de manifestare a riscului de faliment. Implicaţiile financiare majore ale procesului de degradare a situaţiei financiare a întreprinderilor aflate în dificultate oferă un câmp foarte larg de acţiune pentru analiza financiară, care se poate manifesta mai ales în direcţia identificării tuturor factorilor de instabilitate financiară şi în cuantificarea riscului fiecărei întreprinderi.

Contribuţia tradiţională a analizei financiare la detectarea întreprinderilor cu risc potenţial constă în utilizarea a diverse instrumente, cum ar fi: fondul de rulment şi trezoreria netă, ratele activităţii, tablourile de flux. Totuşi, varietatea foarte mare a indicatorilor ridică unele probleme în ceea ce priveşte selecţia indicatorilor pertinenţi, divergenţele ce pot apărea între rezultatele care se pot obţine cu ajutorul lor, precum şi interdependenţa între diferitele caracteristici pe care le exprimă.

Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinţe negative, cu implicaţii complexe asupra întregii activităţi a agentului economic, cât şi asupra altor entităţi care vin în contact cu agentul respectiv.

Pentru a putea obţine de la instituţiile financiare avizate credite necesare pentru modernizarea capacităţilor existente (prin achiziţionarea de tehnologii noi), pentru crearea unor capacităţi de producţie noi sau pentru orice alt tip de investiţie care presupune un efort financiar mai mare decât posibilităţile proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacităţii activităţii desfăşurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiţiei şi a garanţiilor de care acesta dispune.

Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât şi pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime. De aceea, băncile, pentru evitarea pierderilor, trebuie să aibă în vedere câteva elemente generale care se referă la: