Modelarea cererii de bani

Introducere

Cercetarea ştiinţifică a evoluat în timp şi se derulează faptic de la observare, la descriere formală, la identificarea caracteristicilor măsurabile şi măsurarea lor, la determinarea unor corelaţii cantitative şi formularea unor noi adevăruri de fond.

Analiza cantitativă poate furniza informaţii asupra stabilităţii caracteristicilor obiectului studiat, în sensul:

• aprofundării cunoaşterii în limitele de stabilitate şi sesizarea,

eventual, a unor aspecte noi;

• studierii limitelor de stabilitate şi identificarea eventualelor

tendinţe în afara acestora limite;

• confirmării sau infirmării ca esenţiale a unora din

caracteristicile obiectului de studii.

Dificultatea sau imposibilitatea lucrului cu obiecte reale (sau cel puţin cu unele din ele), a generat necesitatea reprezentării acestora. Concepută iniţial ca imitare, reproducerea “în mic” a obiectului real, reprezentarea a devenit treptat simbolică şi apoi “de esenţă”, proces în care factorul cantitativ şi analiza cantitativă au jucat un rol important. Reprezentarea a devenit model, iar procesul construirii acestuia a devenit modelare.

Procesul modelării este acceptat însă de alţi mulţi autori ca un proces de cunoaştere prin care se studiază un obiect cu ajutorul altui obiect. Obiectul studiat este originalul (O), iar obiectul cu care se studiază este modelul (M). Modelarea a fost folosită în procesul gnoseologic atât de către marii filozofi şi gânditori ai antichităţii (Aristotel, Euclid, Ptolemeu), cât şi de renumiţii cercetători ai evului de mijloc (Copernic, Keppler, Descartes), dar conceptul ca atare a fost introdus recent.

În economie, marile şcoli ale secolelor XVIII – XIX, ca şi şcolile clasică şi neoclasică, şcoala keynesistă şi multe altele au elaborat modele ale fenomenelor economico-financiare atât în macro cât şi în microeconomie.

1) François Quesnay, fondatorul şcolii fiziocrate (sec. XVIII), formulează, sub forma unui tablou economic, un model al echilibrului static într-o economie închisă întemeindu-şi argumentaţia pe existenţa fluxurilor economice între participanţii la activitatea economică.

2) Wasili Leontieff, elaborează în anii ’30 ai sec. XX, pornind de la fluxurile economice între diferite activităţi, modelul balanţei legăturilor dintre ramuri (BLR). Acest model conduce la formularea unor categorii economice noi, dintre care amintim pe cea a cheltuielilor totale reprezentând cuantumul cu care ar trebuie să crească produsul global al unei ramuri în cazul în care s-ar produce creşterea cu o unitate a produsului final al unei alte ramuri. Caracteristicile proceselor de legătură între ramurile economiei sunt exprimate prin următorii indicatori:

xij = fluxul economic între ramurile i şi j (i, j = 1,2,…, n)

(valoarea pe care o furnizează ramura i către j);

Xi(j) = produsul global al ramurii i(j);

aij = consumul specific al ramurii j din producţia ramurii i:

aij = xij / X j

Yi(j) = produsul final al ramurii i(j).

Cu aceste notaţii modelul legăturilor între ramuri devine:

Xi= ∑ xij +Yi

care poate fi rescris cu ajutorul consumurilor specifice:

Xi= ∑ aij Xj+Yi

sau în formă matricială:

X = A*X + Y, (3)

în care X = Xi n*1 A = aij n*n Y = Yi n*1,

de unde avem:

X = (E – A) –1 * Y, (4)

în care (E – A) –1 = Aij n*n,

unde Aij este cheltuiala totală a ramurii i în raport cu ramura j aşa cum a fost definită mai sus.

3) Jean Baptiste Say, reprezentant de seamă al şcolii clasice (sec. XIX), formulează legea debuşeelor al cărei model îl reprezintă legătura dintre cerere (C) şi producţie (Q): produsele se schimbă pe produse, astfel încât o producţie oarecare îşi generează propria cerere, adică C = f (Q).

4) Irwing Fisher, reprezentant al şcolii neoclasice (finele sec. XIX – începutul sec. XX), a sintetizat unul din primele modele ale masei monetare (M) în care ia în consideraţie viteza de circulaţie a banilor (v), nivelul preţurilor (P) şi volumul

tranzacţiilor (T):

M∗v = P∗T (5.1)

5) Reprezentanţii şcolii de la Cambridge, Alfred Marshal şi François Pigou, formulează modelul cererii de bani (Md) sub forma

Md = k∗P∗Y (5.2) unde k = coeficient de lichidităţi,

Y = venitul real.

Ambele modele (4 şi 5) ilustrează legătura dintre bani şi economia reală, legătură neacceptată până atunci de cercetarea ştiinţifică economică. Privit formal, un model este o mulţime de relaţii între o mulţime de variabile şi parametrii.

Modelarea devine tot mai folosită în cercetarea ştiinţifică, iar în domeniile ştiinţelor sociale şi în primul rând al celor economice deschide un nou orizont de investigare – experimentarea, realizată prin tehnica simulării.

Această prezentare îşi propune să înfăţişeze modul în care cererea de bani s-a regăsit în teoriile monetare dezvoltate şi aplicate începând cu prima parte a secolului XX. Vor fi discutate teoriile lansate de Irving Fischer, Alfred Marshall şi A.C. Pigou, apoi doctrina Keynesistă asupra cererii de bani şi teoria (modernă) cantitativă a banilor rafinată de Milton Friedman. În fine, vor fi prezentate câteva elemente definitorii ale teoriilor monetare contemporane, cu accent pe teoria aşteptărilor raţionale. O atenţie deosebită va fi acordată rolului ratei dobânzii în influenţarea cererii de bani.