Modelarea Politicii Monetare de Stabilizare

Modelarea politicii monetare de stabilizare

1. Corelaţii de bază

1.1 Output-masă monetară

Fie următoarea funcţie a output-ului(Y):

Y= 0+ 1X+ M+ (1.1)

unde M reprezintă oferta de monedă, X este o variabilă explicativă de care depinde Y, este eroarea stohastică, 0, 1, sunt coeficienţii acestei ecuatii de regresie cu =X=0 şi X=0.

Banca centrală ajusteaza M pentru a compensa efectele lui X asupra output-ului (PIB), vom obţine astfel, M optim:

M*=(Yf- 0- 1X) / (1.2)

unde Yf este nivelul dorit al PIB.

Fie M= M* cu putând fi <1, =1 sau >1. Calculăm YM:

YM=[ 1X(1- )+ ][- ( 1X)/ ]

=[- 12 (1- )/ ] X2. (1.3)

Dacă =1 atunci YM=0

Dacă <1 atunci YM<0

Dacă >1 atunci YM>0.

Pentru ca politica monetară să fie optimă, adică M=M*, deci =1, obţinem că M si Y sunt necorelate.

Atunci când inflaţia depăşeşte rata de creştere a masei monetare, oferta reală de bani scade şi deci şi cererea şi producţia; reciproc, atunci când inflaţia nu mai este susţinuta de creşterea masei monetare, producţia scade. Trebuie să se găsească deci o rată de creştere a masei monetare în corelaţie cu PIB-ul pentru a asigura o monetizare adecvată a economiei.

1.2 Rata dobânzii - rata inflaţiei

Considerăm un sistem economic în care ratele de dobândă sunt libere să se ajusteze (echilibru competitiv), iar inflaţia actuală şi aşteptată sunt exogen determinate. Astfel, putem analiza ajustarea ratei dobânzii în cadrul sistemului băncilor comerciale în echilibru parţial.

Se demonstrează că relaţia dintre rata dobânzii reale la credite şi rata nominală a inflaţiei este puternică şi pozitivă, şi că relaţia dintre inflaţie şi rata dobânzii reale la depozite este negativă.

Ratele reale ale dobânzii sunt:

la depozite: rd=id- (1.4)

la credite: rc=ic-

unde id,respectiv ic reprezintă rata dobânzii nominale medii la depozite, respectiv credite oferite de sistemul bancar pentru toate tipurile de depozite la toate maturitaţile.

Fie k procentul mediu al rezervelor obligatorii asupra depozitelor (D), şi presupunând că rezervele obligatorii nu sunt purtătoare de dobândă, creditele(L) reprezintă:

L=(1-k) D (1.5)

Chiar neexistând un plafon al dobânzii oficial sau alte restricţii ale creditului, rezervele obligatorii forţează băncile comerciale să reducă substanţial rata dobânzii la depozite şi să crească rata dobânzii la împrumuturi, având ca rezultat contractarea fluxului de fonduri pentru împrumuturi. Oarecum surprinzator, mărimea acestei reduceri depinde foarte mult de rata inflaţiei, chiar atunci când rata dobânzii nominale se ajustează liber în funcţie de inflaţie.

Presupunem mai departe că băncile care atrag depozite, operează cu profit zero, astfel că încasările curente din împrumuturi sunt în întregime plătite către deponenti, adică:

il L=idD,

de unde il=id/(1-k) (1.6)

Il obţinem pe din ecuaţiile (1.4) şi îl înlocuim în (1.6):

rl+=(rd+)/(1-k)

Rezultă: rl=rd/(1-k) + k/(1-k) (1.7)

Ecuaţia (1.7) indică faptul că măsura cu care rata reală la credite depăşeşte rata reală la depozite este o funcţie crescătoare de k. Deci, la o rată reală la depozite dată (rd) şi cu k dat, rata reală la credite trebuie să crească odată cu rata inflaţiei. Cu cât inflaţia va fi mai mare, băncile vor fi forţate să plătească o dobândă nominală mai mare la depozite pentru a menţine baza reală a depozitelor. Concluzia este că atunci când ratele dobânzii nominale sunt libere să se ajusteze, inflaţia măreşte diferenţa între ratele dobânzii la depozite şi împrumuturi (rl-rd=il-id=)