Moneda - inflația și politicile antiinflaționiste

Inflaţia poate fi definită ca o creştere continuă şi durabilă a nivelului general al preţurilor şi se poate întâlni în economiile de piaţă unde preţurile sunt flexibile si se pot ajusta în funcţie de cerere şi ofertă dar ea poate îmbrăca şi alte forme decât creşterea preţurilor. Nu întotdeauna o creştere generală a preţurilor semnifică un fenomen inflaţionist.

Iniţial,inflaţia a semnificat o creştere a cantităţii de monedă în secolul al XIX-lea ceea ce a dus la o creştere a preţurilor. Definirea inflaţiei ca şi creştere continuă si durabilă a preţurilor conduce la opinia conform căreia un blocaj al preţurilor ,de tip administrativ ,poate suprima inflaţia.Această practică a fost des utilizată de autoritaţile monetare,conducând doar la schimbarea manifestării concrete a inflaţiei ,fără eliminarea ei.Blocajul preţurilor nu poate mentine constantă puterea de cumpărare a monedei si antrenează un exces de cerere pentru bunuri si servicii,denumit grup inflaţionist.

Din punct de vedere practic,in economiile de piată cu preţuri flexibile ,asemănarea dintre inflaţie si creşterea durabilă a preţurilor este doar o aproximaţie ,iar instrumentul utilizat este indicele general al preţurilor.Dificultaţile în aprecierea inflaţie sunt cauzate de unele contestaţii la adresa modului de determinare a indicilor preţurilor de consum,produsele reţinute,ponderea acestora,zona geografică,tipul de gospodărie luată în considerare,rezultând o incapacitate a indicelui de a cuprinde o diversitate de gusturi si preferinţe ale indivizilor,ceea ce arată că notiunea de nivel general al preţurilor este o noţiune globală,inadaptată întelegerii nevoilor individuale. Asemenea dificultaţi care ţin de natura si măsurarea nivelului general al preţurilor, accentuează impreciziile în cuantificarea inflaţiei,ca de exemplu,o creştere a nivelului general al preţurilor poate fi efectul unei fiscalităţi indirecte,excesive sau al importului unor produse la preţuri crescătoare,ceea ce face dificilă măsurarea inflaţiei.

Rolul important al monedei ca instrument al politicii economice,obligă autoritaţile să aleagă cu grijă variabila care va servi drept indicator al acţiunilor lor şi drept mijloc de intervenţie.Fluctuaţiile monetare sunt cele care au acest rol dublu si nu cele ale ratei dobânzii

Friedman considera că in locul unei manipulări neregulate a ofertei de monedă, autorităţile monetare trebuie să practice o politică de stabilizare monetară,facând să progreseze masa monetară,la o rată constantă a dobânzii. Pentru a lupta contra inflaţiei, trebuie pusă în aplicare o politică monetară restrictivă,fiind prevazută o încetinire a creşterii masei monetare,de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani.

Inflaţia ca formă a dezechilibrului monetar

Abordări cantitative ale inflaţiei

Inflaţia este direct proporţională cu amploarea dezechilibrelor din economie şi are un nivel mai ridicat cu cât între cerere şi ofertă se manifestă un decalaj mai mare

Inflaţia poate fi:- inflaţie galopantă

-hiperiflaţie

Inflaţia galopantă este majorarea de preţuri care poate lua valori care se situează între câteva procente şi poate depăşi valori din două,trei cifre anual.

Această situaţie s-a manifestat în ultimele trei decenii în ţări precum Italia-în anii ’70, în ţările din America Latină-în anii ’70-’80,în Israel,la începutul anilor ’80 dar şi ţările aflate la începutul tranziţiei la începutul anilor’90.

Hiperiflaţia este atunci când inflaţia se concretizează într-o creştere anuală a preţurilor care se scrie cu 3-4 cifre şi există o limită de la care creşterea preţurilor se consideră hiperinflaţie,atunci când se depăşeşte50% lunar,ceea ce la nivelul unui an înseamnă o rată mai mare de 13.000%.Sunt cazuri rare şi se cunosc cazurile Germaniei, Ungariei şi Braziliei.

-în Germania în perioada 1922-1923 preţurile au sporit de 10 miliarde de ori,iar masa monetară a scăzut de 30 de ori,iar salariile reale au înregistrat fluctuaţii de±33%de la o lună la alta.

-Ungaria a cunoscut două perioade de hiperinflaţie:

-în perioada martie 1923-februarie 1924 preţurile au crescut de 44 de ori ,iar rata maximă lunară a inflaţiei a ajuns la 98%,

-în perioada august 1945-iulie 1946 preţurile au crescut de 3,18x10 la purerea 27ori

iar rata medie lunară lunară a inflaţiei a fost de 19.800% .

-în Brazilia în anul 1989 preţurile au crescut cu 1.650%ceea ce a însemnat o creştere de 27%lunar şi 0,78%zilnic .

Fenomenul inflaţionist prezintăpentru ultimii 40-50 de ani ,două caracteristici:

-creştera preţurilor a cunoscut rate diferite de la un sector de activitate la altul ,ceea ce a permis o creştere disproporţională a consumului;

-inflaţia reprezintă semnul unei deprecireri monetare.

Devalorizarea monedei se produce atunci când majorarea preţurilor să fie acompaniată de o inflaţie şi provine dintr-o relaţie evidentă :dacă moneda valorează mai puţin,atunci aceasta va fi disponibilă într-o cantitate mai mare.Creşterea preţurilor apare dintr-o abundenţă a mijloacelor de plată,iar dacă un preţ indică valoarea relativă a unui produs,atunci indicele preţurilor este relevant pentru puterea de cumpărare a unei monede naţionale.

Devalorizarea monetară poate fi evaluată ca pierdere a puterii de cumpărare a monedei ,prin următoarele metode:

-prin divizare-acest tip de calcul prezintă avantajul de a sublinia că şi atunci când inflaţia înregistrează valori foarte mari moneda conservă,întotdeauna o mică parte din puterea de cumpărare;

- prin metoda dobânzilor compuse-pentru a se trece de la ratele anuale ale creşterii preţurilor la cele lunare,sau chiar zilnice ,se utilizează formula dobânzilor compuse astfel:

Cn=Co(1+r)^n

Cn=nivelul preţurilor la începutul perioadei

Co= nivelul la începutul perioadei

r=rata de creştere

n=numărul de perioade(luni sau zile)

- Măsurarea ratei inflaţiei-se poate realiza prin determinarea ratei inflaţiei pe baza indicilor de preţ potrivit relaţiei:

Ipn-Ipn-1

r =–––––––––––x100

inflaţiei Ipn-1

Ipn,n-1=indicele preţurilor pentru anul n şi anul n-1