Monetarismul Friedmanian

Şcoala de la Chicago este una din principalele grupări de gândire economică şi surse teoretice de politică monetară nu numai pentru S.U.A., ci pentru ansamblul ţărilor cu economie de piaţă. Avându-l, iniţial, ca lider pe Knight şi apoi pe Friedman, ea a menţinut vie tradiţia cantitativă a monedei în S.U.A. şi i-a dat o expresie modernă în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul din cei mai proeminenţi economişti contemporani, distins cu Premiul Nobel in 1976, a stiut să foloseasca o serie de slăbiciuni ale doctrinei keynesiste, ca şi o serie de eşecuri ale unor politici economice de inspiraţie keynesistă promovate de numeroşi discipoli, săvârşind o “contrarevoluţie” împotriva lui Keynes.

Monetarismul în varianta Friedman a fost conceput în cadrul unui model de economie închis, cum era economia S.U.A. în perioada 1947-1971, în condiţiile existenţei şi funcţionării sistemului de schimburi fixe instaurat la Bretton-Woods. De fapt, analiza sa vizează în special aceasta perioada. Această analiză în cadrul unui model de economie închis este lacuna care a condus la apariţia analizei monetariste globale, o alta variantă a monetarismului.

Monetarismul friedmanian considera că ansamblul tendinţelor vieţii economice pot şi trebuie dirijate prin simpla reglare a volumului de monedă, a masei monetare, aceasta fiind vazută ca factor-cheie al politicii monetare, iar politica monetară fiind considerată ca având un rol mai important de jucat decât politica bugetară.

Teoria cantitativă a banilor reformulată

Teoria cantitativă a banilor, în forma sa iniţială, considera moneda ca fiind o piatră unghiulară a vieţii economice. Esenţa teoriei cantitative a banilor se reduce la afirmaţia că nivelul preţurilor mărfurilor se stabileşte în funcţie de cantitatea de bani aflată în circulaţie; cu alte cuvinte, el creşte sau scade, după cum creşte sau scade cantitatea de moneda.

În 1956, Milton Friedman a reformulat teoria cantitativă a monedei ca teorie a cererii de monedă şi această “ teorie cantitativă reformulată” a devenit baza tuturor punctelor de vedere formulate de monetarişti.

Teoria cantitativă a banilor dezvoltată de Friedman analizează empiric corelaţia dintre masa banilor în circulaţie şi produsul social. În analiza cererii de bani, Friedman pleacă de la considerentul că banii sunt ceruţi ca element al averii. Chiar dacă principala şi cea mai des întâlnită formă de avere în cazul persoanelor fizice este reprezentată de bani, ea nu este singura. Spre deosebire de persoanele fizice, firmele deţin bani ca formă a capitalului. Nu este nevoie însă de construirea a doua funcţii distincte a cererii de bani, una pentru persoanele fizice şi alta pentru firme, deşi natura cererii de bani a acestor categorii este diferită. Distincţia se poate face luând în seamă formele de avere specifice. Friedman considera că există 5 forme de avere, şi anume:

- banii;

- obligaţiunile;

- acţiunile;

- bunurile fizice;

- “capitalul uman” sau capacitatea de muncă a omului.

Fiecare dintre aceste forme de avere permite obţinerea unui anumit venit. Astfel, banii pot aduce o dobândă, în cazul în care cu ei se constituie un depozit bancar. De asemenea, şi obligaţiunile aduc un venit atât prin dobânda fizică specifică, dar şi ca urmare a unor tranzacţii avantajoase, obligaţiunile fiind titluri negociabile pe pietele financiare. Acţiunile permit obţinerea de dividende în urma tranzacţionărilor la un curs favorabil sau câştiguri rezultate în urma creşterii valorii reale a dividendelor. Bunurile fizice aduc forme de venit asemănătoare cu acţiunile. Capitalul uman aduce ca venit câştiguri sub formă de salarii, indemnizaţii, premii etc.

Prin venit, Milton Friedman se referă la venitul permanent, considerând că acesta este un rezultat al averii ce corespunde tendinţei pe termen lung a evoluţiei venitului. Din valoarea lui sunt inlăturate oscilaţiile întâmplătoare. Venitul permanent este un venit aşteptat; individul sau firma se bazează pe experienţele anterioare şi prognozează un anumit rezultat.