Monopolul și formarea prețului de monopol

MONOPOLUL

- Monopolul bunăstării sociale

La începutul secolului trecut(mai exact în 1923) Irving Fisher definise monopolul, simplu, ca fiind "absenţa concurenţei". Din acest punct de vedere diferite aprecieri sau critici legate de monopol au depins de viziunea particulară a concurenţei pe care fiecare economist o are în minte.

Pentru neoclasici, cât şi pentru majoritatea economiştilor contemporani noua, monopolul reprezintă polul opus al concurenţei perfecte. Monopolul, ca şi oligopolul, sau alte forme de piaţă, a fost judecat prin prisma unui set de caracteristici concepute pe baza analizelor vaste privind eficienţa alocării resurselor în cazul unei asemenea structuri de piaţă: atomicitate perfectă, transparenţa perfectă, omogenitatea produselor, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă,perfecta mobilitate a factorilor de producţie. Cel mai influent studiu de a masura diferenţa economico-valorică dintre cele doua forme de concurenţă, concretizat în costurile sociale de monopol a fost facut de catre Harberger(1954). Un economist celebru,A. Lerner, a încercat ceva mai tarziu interpretarea monopolului nu atât pe baza unor presupuneri teoretice, sau raportandu-se la principiile concurenţei perfecte, cât pe observarea realităţii şi costruirea unor raţionamente logice.

- Conceptul de monopol

Concurenţa este un mod de manifestare a economiei de piaţă, în care, pentru un bun omogen şi substituitele sale, existenţa unui singur producator devin practic imposibila.

Problema concurenţei prezintă interes pentru toţi actorii pieţei: producători, consumatori, intermediari. Fiecare firmă este preocupată să fie cat mai competitivă, iar câştigul net sa fie cel mei bun, iar acţiunile unei firme nu depind exclusiv de aceasta ci de acţiunile concurenţilor săi.

Definiţie. În sensul strict al termenului, o firmă este un monopol dacă este unicul furnizor al unui produs omogen, pentru care nu există substitut şi există mulţi cumpărători.

Terminologie.Termenul monopol derivă din combaterea a două cuvinte greceşti monos (singur) şi polein (vanzator), monopolul aflându-se faţă de concurenţa perfectă, la extrema opusa a structurii pieţei, la care concurenţa este absentă.

Asemenea condiţii sunt uneori denumite monopol absolut, iar curba cererii pentru producţia firmei este curba cererii de piaţă pentru produs. Ca şi concurenţa perfectă, monopolul absolut nu se întâlneşte în viaţa reală, iar structurile reale de piaţă variază între cele două extreme, concurenţa perfectă şi monopolul absolut.

În analiza economică simplă a monopolului nu se acordă atenţie ipotezei privind inexistenţa vreunui substitut, dar se presupune că monopolistul se afla în faţa unei curbe a cererii de piaţă relativ stabile, predictibile şi descendente şi că pe pieţele unde firmele cumpără inputuri sunt condiţii de concurenţă perfectă. În asemenea condiţii, maximizarea profitului monopolist presupune egalitatea costului marginal cu venitul marginal şi vânzarea unei producţii mai mici la un preţ mai mare decât s-ar putea în condiţiile concurenţei perfecte (v. şi diagrama). În plus, lipsa concurenţei poate duce la ineficienţă-X, iar costurile de producţie la fiecare nivel de producţie sunt mai mari decât ar fi în concurenţa perfectă.

Spre deosebire de concurenţa perfectă, situatia în care firmele acceptă preţul stabilit de piaţă (sunt primitoare de pret), monopolul este cel care stabileşte preţul pe piaţă.

Când monopolul impune un singur preţ pe piaţă pentru producţia sa, el produce mai puţin, cere un preţ mai mare şi caştigă un profit mai mare decât firmele care operează în concurenţa perfectă.

Cauzele situaţiei de monopol se pot găsi în:

- motivarea comportamentului altor firme;

- imposibilitatea intrării pe piaţă a altor firme;

- bariere de ordin etnic;

- stăpânirea sau posedarea de resurse unice;

- stăpânirea sau posedare unor tehnologii (industriale, agrare, comerciale, de transport etc.) de vârf;

- posedarea unor talente manageriale de excepţie;

- existenţa unor condiţii legale specifice.

Experienţa ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată este edificatoare în privinţa în privinţa abordării şi rezolvării condiţiilor legale de intrare pe piaţă. Nu de puţine ori a avea o singură firmă este mai de dorit, decât a avea o piaţă deschisă. O astfel de opţiune creează un monopol natural, unde costul marginal se diminuează, iar costul mediu minim se poate obţine doar prin această formă de organizare. Una dintre cele mai frecvente cauze ale situaţiei de monopol este protecţia legală a tehnologiilor de către stat, aici putând fi menţionate două exemple foarte cunoscute: maşinile Xerox şi camera Polaroid. În asemenea cazuri, tehnologia de bază este dată în mod unic unei firme iar standardele referitoare la performanţă intervin ca restricţii în toate asemenea cazuri.

O întreprindere devine monopul prin faptul ca numai ea este capabilă să producă un produs cu costuri mai mici decât oricine altcineva sau deţine cunoştinţe speciale care-i permit să fabrice un produs mai bun şi celelalte firme nu sunt capabile să o imite. Întreprinderea Încearca să păstreze secret avantajul ei absolut, împiedicând copierea aptitudinilor ei speciale.

În cazul deţinerii unui secret de fabricaţie, firma se confrunta cu o cerere descrescatoare şi nu trebuie să se teamă de intrarea pe piaţă a unor concurenţi sau de apariţia unor substitute. Astfel, dacî o firmî cunoaşte o tehnologie de productie speciala, care-i permite sa producă mai ieftin sau mai bine, va elimina de pe piaţă concurenţii care nu o pot imită.