Munca, factor activ și determinant al producției

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă, menit să valorifice sistemul resurselor naturale şi monetare în interesul său. Acest factor de producţie se obţine prin intermediul pieţei muncii, care se constituie într-un sistem al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe aceasta piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă.

Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectule ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune, atunci când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă.

Încă din vechile timpuri oamenii au ştiut că fără muncă nu pot exista. Astfel, fie că vânau sau practicau agricultura, munceau, în primul rând pentru a avea hrana necesară. Surplusul devenea rezervă sau era vândut ori schimbat pentru a obţine alte lucruri care să le satisfacă cerinţele secundare: haine, unelte, arme.

Este evident că la începuturile existenţei umane în exercitarea muncii a predominat forţa, agilitatea, respectiv aptitudinile fizice, dar, chiar şi atunci munca a fost şi un efort intelectual de observare, deducţie, de prefigurare a scopului urmărit, care a dus în final la găsirea de metode şi unelte noi mult mai eficiente.

Dintre toate resursele de care dispune un agent economic, cele umane sunt principale, deoarece omul este singurul creator de valoare. Acest motiv a condus economiştii să afirme că „nu există bogăţie mai mare decât omul”.

Activitatea umană este foarte complexă, implicând foarte mulţi factori în multe domenii, ce au ca scop primordial satisfacerea nevoilor consumatorilor, dezvoltarea economică şi socială, creşterea capacitaţii de muncă şi a productivităţii muncii.

Mărimea productivităţii muncii se exprimă prin producţia care revine în medie la un lucrător angajat. Nivelul eficienţei utilizării acestui factor (productivitatea muncii) depinde de o serie de condiţii cum ar fi:

- gradul de pregătire generală, de instruire şi calificare ;

- starea de sănătate;

- gradul de mobilitate geografică şi profesională a forţei de muncă;

- securitatea socială;

- nivelul eficienţei utilizatorilor celorlalţi factori de producţie.

Primele trei condiţii se concretizează într-un concept economic, denumit capital uman. Rolul determinant în dezvoltarea capitalului uman se asigură prin investiţii economice care poartă numele de investiţii de capital uman. În prezent, se apreciază că investiţiile de capital uman au cea mai mare eficienţă, de pe urma acestor investiţii au beneficiat atât agenţii economici, cât şi societăţile în ansamblul lor.

WL=

L – munca vie ; Q – cantitatea de producţie obţinută.

Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinant al muncii în dezvoltarea economico-socială, şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi a preţului.

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, ce au loc într-un spaţiu economic, ea relevă întâlnirea cererii şi ofertei de muncă, stabilirea pe aceasta bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţilor salariaţilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, zone, firme, etc.

Omul este mai mult decât « o marfă », astfel că piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente de activitate, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi pe vârste, etc.

Altă definiţie dată muncii este: munca este un factor de producţie ce reprezintă totalitatea resurselor umane, fie fizice, fie intelectuale, care sunt utilizate direct şi/sau indirect în producerea de bunuri şi/sau servicii, care poate fi caracterizată astfel :

1) cantitativ;

2) calitativ;

3) structural.