Neoclasicismul

La începutul secolului al XXI-lea, doctrina neoclasică rămâne principala doctrină economică în ţarile dezvoltate. Acestă doctrină s-a impus prin îngustarea obiectului de studio al ştiinţei economice, prin încercarea dezideologizării acesteia, prin folosirea metodelor matematice la analiza fenomenelor economice, prin utilizarea psihologiei pentru explicarea activităţii economice, prin teoria valoare-utilitatea, prin instrumentele de analiză economică.

Factorii care au condiţionat apariţia si dezvoltarea marginalismului

Revoluţia marginalistă a fost condiţionată de schimbari importante survenite în modul de funcţionare a economiei capitaliste în ultimii treizeci de ani a secolului al XIX-lea in legatură cu trecerea de la libera concurenţă la o economie dominată de monopoluri si oligopoluri.

In această perioadă, în urma creşterii volumului producţiei si a diversificării ei, oferta de bunuri materiale începe a depăşi cererea, vinderea mărfurilor devenind o chestiune mai acută decât producerea lor. Astfel, în centrul activităţii practice nu se mai afla problema acumularii capitalului, ci problema desfacerii mărfurilor. Intrucât dezvoltarea economiei depinde tot mai mult de procesul de vânzare-cumpărare, are loc şi o deplasare a preocuparilor teoreticienilor din domeniul producţiei în cel al circulaţiei, al comportamentului agenţilor economici, în special al consumatorilor. Un alt factor care a impulsionat apariţia marginalismului este faptul că spre sfarşitul secolului al XIX-lea s-a accentuat lupta de concurenţă între agenţii economici, mai ales privind aprovizionarea cu factori de producţie cum ar fi materia prima şi energia. Acestă împrejurare a adus în prim plan problema rarităţii, ca trăsătură distinctivă a tuturor bunurilor economice.

Trăsături comune şi deosebiri între clasici si neoclasici

Denumirea de „neoclasici” are o dubla semnificaţie: pe de o parte, ea presupune anumite elemente de consecutivitate, de „trăsături comune”, pe de alta parte, deosebiri principiale, care ar justifica utilizarea termenului de „revoluţie marginalistă”.

Doctrina neoclasică are la bază un sir de principii care sunt proprii şi liberalismului economic clasic. Aceste sunt: recunoaşterea existenţei unei „ordini naturale”, careia îi este supusă şi activitatea economică; recunoasterea economiei de piaţă, întemeiată pe proprietatea privată, drept forma ce mai reuşită de organizare a vieţii economice; recunoaşterea principiului „mâinii invizibile”, adică a principiului autoreglarii, a automatismului functionării economiei de piaţă; respingerea ideii amestecului statului in economie, considerarea profitului ca element cheie a dezvoltării economice şi a concurenţei ca factori esenţiali al progresului economic.

Deosebirile dintre doctrinele clasica si neoclasica sunt multiple. Economistul francez Paul Samuelson susţine că folosirea prefixului „neo” adăugat la clasici este una din erorile cela mai mari, dacă prin aceasta se subînţelegeo reînoire a teoriei pe aceeasi temelie.

Autorii clasici afirmau că activitatea economică este reglementată de anumite legi veşnice, obiective şi universale astfel încat analiza lor să reprezinte principala preocupare a ştiinţei economice. Spre deosebire de ei, marginaliştii au mutat centrul de greutate al preocupărilor teoretice din domeniul obiectiv în cel subiectiv. Ei s-au concentrat asupra studierii inclinaţiilor sş gusturilor oamenilor, a preferinţelor şi dorinţelor, considerându-le a fi adevaratele motivaţii ale activităţii economice. Neoclasicii schimba unghiul de examinare a problemelor economice. Astfel, în timp ce clasicii pornesc de la producţie, punând accentul pe analiza unor probleme cum ar fi crearea şi repartizarea avuţiei, acumularea capitalului, viitorul sistemului economic capitalist, neoclasicii merg de la consun spre celelalte sfere ale activitaţii economice, studiind în primul rând procesele de circulaţie a marfurilor, chestiunile repartizării şi utilizării cât mai raţionale şi a resurselor naturale şi umane, care s-au dovedit a fi limitate. Astfel, neoclasicii au schimbat direcţia principala a investigaţiilor de la obiecte-lucruri spre subiecte-oameni, spre psihologia agenţilor economici. In analiza fenomenelor economice prin prisma psihologiei individului constă schimbarea principală în abordarea teoriei neoclasice de către marginalişti.