Neoliberalismul

Neoliberalismul

1.Neoliberalismul-introducere

Neoliberalismul (numit şi transnaţionalism, pluralism) este un curent al Relaţiilor Internaţionale legat istoric şi filosofic de idealismul interbelic, beneficiind ulterior şi de discipline noi, pre¬cum sociologia organizaţiilor, teoria alegerii raţionale etc. Tradiţia liberală în gândirea politică se leagă de apariţia şi dez¬voltarea statului de tip liberal, a societăţii civile internaţionale şi a curentului politico-filosofic care afirmă importanţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Liberalismul îşi concentrează atenţia asupra nivelului micro, cel ignorat de realişti şi neorealişti, anume individul uman. Politi¬cile concepute de liberali sunt dedicate prosperităţii şi securităţii omului, acesta fiind plasat ca importanţă deasupra statului şi a grupului etnic/religios/politic de apartenenţă. Deşi realismul a fost şi încă este paradigma dominantă în Relaţiile Interna¬ţionale, prin opoziţie cu acesta definindu-se celelalte curente, (neo)liberalismul reprezintă o viziune distinctă asupra unei lumi diametral opuse celei postulate de realişti .

Deşi liberalii nu pot nega starea de anarhie sistemică a relatiilor dintre state, nici existenţa unor conflicte militare devastatoare, a competiţiei pentru putere şi securitate, ei proiectează asupra viitorului o viziune mult mai optimistă. Eşecul proiectelor idealiste concretizate în Liga Naţiunilor şi în acordul Briand-Kellogg nu îi descurajează, deoarece ei cred că fiinţa umană învaţă din greşelile trecutului, că globalizarea este acum mult mai avansată şi a creat reţele vaste de interdependenţă economică, tehnologică, de afinităţi culturale şi morale ". Moderaţie, pacifism, autorestrângere şi raţionalitate sunt imperativele liberalismului care s-a afirmat în contextul unei etape mai puţin tensionate a Războiului Rece - des¬tinderea, mai ales, din anii '70 ai secolului trecut.

In primul rând ei cred că există progres în Relaţiile Internaţionale, că statele pot evolua către „îmblânzirea" stării de anarhie şi, eventual, chiar depăşirea acesteia prin comunităţi de securitate şi forme de integrare supranaţională . Existenţa Uniunii Europene constituie un imbold major pentru cei care cred în progres uman în instituţii ameliorate, în dezvoltare şi pace şi, mai presus de toate, în raţiunea individului uman. Omul este văzut în laturile sale pozitive, iar cele negative pot fi valo¬rizate instrumental, spre a ii puse în serviciul umanităţii.

Egoismul şi dorinţa de a obţine avantaje/profit economic devin baza practică a dezvoltării unui comportament bazat pe coope¬rare şi parteneriat între indivizi raţionali, ca urmare a identificării unui interes comun. Aceste postulate optimiste se întemeiază nu doar pe fundamente filosofice şi economice, ci şi pe aspecte obiective ale realităţii ultimelor decenii.

Spre deosebire de prima jumătate a secolului al XX-lea şi chiar de epoca Războiului Rece, forţa de atracţie a ideologiilor de stânga şi de dreapta s-a diminuat, oamenii sunt mai greu de mobi¬lizat în scopuri militare de către state acestea tinzând să îşi reducă sfera de competenţă şi să se retragă destul de mult, lăsând cetăţenilor un spaţiu privat semnificativ. A apărut deja o „socie¬tate internaţionala”, spre a utiliza acest concept al Şcolii engleze a Relatiilor Internaţionale, bazată pe norme şi valori comune. Este vorba de lumea transatlantică a democraţiilor, care propagă normele democrato-liberale şi modelul statului de drept pe tot globul, profitând şi de globalizarea tehnologiilor de transport şi de comunicaţie . Axioma de bază a liberalismului democratic este că democraţiile nu îşi fac război sau, daca acest lucru se întâmplă, este vorba de ceva foarte rar, excepţional.

Faptul că statele de tip liberal veghează la respectarea drep¬turilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi se bazează pe lege conduce la postularea unui comportament civilizat, paşnic şi în relaţiile reciproce dintre ele. In plus, statele tind să asiste la o diminuare a conţinutului suveranităţii lor, ca urmare a fluxurilor transnaţionale ce străbat frontierele naţionale şi afectează direct vieţile cetăţenilor - capitaluri, idei, imigraţie, terorişti, crimă organizată.

Există multiple căi de ilustrare a genezei programului de cercetare neoliberal. In cele ce urmează va fi privilegiată abordarea lui Robert Keohane, care apreciază că este nevoie de o abordare multidimensională a politicii mondiale, care să incorporeze mai multe cadre analitice: ,,Unul dintre acestea trebuie să fie realismul structural, care are meritul de a fi clar, deşi sfera fenomenelor pe care le cuprinde este limitată. Altul [.] trebuie să fie un program de cercetare structural, modificat, care să relaxeze unele dintre asumpţiile realismului structural, dar să reţină destul din nucleul dur pentru a putea genera predicţii a priori pe baza informaţiilor despre mediul Internaţional, in fine, avem nevoie de teorii mai bune despre politica internă, luarea deciziilor şi procesarea informaţiilor, astfel încât golul dintre mediile extern şi intern să fie umplut în mod sistematic”

In viziunea lui Keohane, programul de cercetare structural modificat trebuie să pornească de la meritele demonstrate de neorealism, care ,,ne ajută să înţelegem politica mondială drept un fenomen in parte sistemic şi ne oferă o teorie logic coerentă care stabileşte contextul pentru acţiunea statului. Această teorie, fiind relativ simplă şi clară, poate fi modificată progresiv pentru a atinge o corespondenţă mai strânsă cu realitatea.

Noul program trebuie să păstreze cele două mari calităţi ale teoriei neorealiste: caracterul sistemic şi caracterul structural. O teorie sistemică este necesară deoarece, pentru a înţelege acţiunea statului pe arena internaţională, trebuie să se pornească de la cunoaşterea contextului în care ea se produce. Caracterul structural este important deoarece, pornind de la influenţa structurii sistemului internaţional, se pot face predicţii cu privire la comportamentul actorilor.

Programul de cercetare enunţat de Keohane se bazează pe o serie de asumpţii ale realismului structural care suferă însă unele modificări:

- statele sunt principalii actori în politica mondială, însă organizaţiile inter-guvernamentale şi actorii nestatali joacă roluri mai importante decât sunt dispuşi să accepte realiştii;

- actorii sunt caracterizaţi de raţionalitate, în sensul că tind să se comporte în aşa fel încât să-şi maximizeze beneficiile pe ansamblul unei game de obiective, ordonate consistent din punct de vedere logic; raţionalitatea actorului nu presupune că el dispune de informaţie perfectă, că ia în considerare toate alternativele posibile sau că preferinţele sale rămân neschimbate;

- puterea şi influenţa rămân centrale în definirea intereselor statelor, însă de aici nu decurge că statele caută întotdeauna puterea; in condiţii sistemice diferite, statele îşi vor defini interesele în mod diferit.