Noi teorii ale comerțului internațional

reprezintă fundamentarea criteriilor cu valoare explicativă şi, totodată, normativă pentru participarea ţărilor la diviziunea muncii şi comerţul internaţional.

Mercantiliștii au întreprins primele încercări de analiză teoretică a schimburilor internaționale, încercări orientate doar spre avantajele generate de comerțul exterior și măsurile de politică comercială adecvate pentru însușirea lor. Pentru aceștia, bogăția nu însemna să ai mai mult aur sau bani, ci să ai mai mult decât restul lumii; aurul si argintul reprezentau întruchiparea universală a bogăției. Recomandările mercantiliștilor se îndreaptă spre o balanță comercială excedentară, cu exporturi care să depășească importurile, și care să mărească cantitatea de aur și de bani din economie.

Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi: A.Smith şi D.Ricardo. Ei şi-au plasat analiza nu numai în sfera circulaţiei, ci, în primul rând, în sfera producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la schimb.

Sintagma noua teorie a comerțului internațional desemnează o serie de teze și teorii care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiționale și formulează noi elemente de răspuns la problemele analizei teoretice a schimburilor comerciale:

1. Teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional

Acestă teoria a fost elaborată de Irving E. Kravis. El a publicat în 1956 studiul intitulat “Disponibilitatea şi alte influenţe asupra structurii comerţului cu mărfuri" în care ideea de bază este că orice țară tinde să importe mărfurile care nu pot fi produse în interiorul ei și să exporte mărfurile pe care le poate produce în cantități mai mari decât cele necesare consumului intern și în condiții mai avantajoase decât în alte țări.

În viziunea lui Kravis, disponibilităţile de export depind de patru factori:

a) înzestrarea cu resurse naturale: de exemplu, fructele tropicale nu pot fi exportate din țări cu climă temperată sau cereale din zoce muntoase;

b) amploarea şi semnificaţia diferenţierii produselor;

c) progresul tehnologic în decursul timpului

d) politica economică externă a statului respectiv.

Când se pune problema explicării structurii importului și exportului unei țări, prin urmare, și al fluxurilor comerciale internaționale, e necesar să se țină cont de factori naturali (și anume resursele și repartiția lor geografică),de factori economici (precum: costuri, prețuri, competitivitate, costul transportului), dar și de factorii politici (politica economică externă a fiecărui stat).

Progresul tehnic stimulează comerțul internațional prin reducerea costurilor, prin urmare și al prețurilor, crescând competitivitatea mărfurilor respective pe piața mondială, dar și prin diferențierea calitativă a produselor, impunându-le deoarece alte țări nu pot produce calitatea respectivă.

2. Teoria cererii reprezentative de produse prelucrate

Această teorie a fost formulată de economistul suedez Staffan Burenstam-Linder şi a apărut în lucrarea "Eseu asupra comerţului şi transformării", în anul 1961. Teoria explică faptul că înzestrarea ţărilor lumii cu resurse naturale influenţează comerţul ţărilor cu produse de bază sau produse primare, dar consideră că această explicaţie nu mai poate fi acceptată atunci când este vorba de comerţul internaţional cu produse prelucrate (manufacturate sau industriale).

Se consideră că volumul şi structura importului şi exportului unei ţări sunt determinate iniţial şi în principal de cererea internă de mărfuri, în sprijinul acestei afirmații venind 3 argumente:

- într-o lume cu informaţii imperfecte (parţiale şi nesigure) orice întreprinzător va reacţiona la ocaziile de cîştig mai bine cunoscute pe care le deduce din nevoile interne;

- în măsura în care producţia unui bun se bazează pe o invenţie sau inovaţie, experimentarea acestora se face, la început, pe piaţa inţernă şi numai dacă ea se verifică în mod rentabil pe această piaţă, va fi extinsă ulterior producţia ei şi în vederea exportului;

- un întreprinzător nu se va îngriji sau preocupa de o cerere care nu există pe piaţa internă de teama unor riscuri neprevăzute şi a unor costuri prohibitive.

S. Burenstam-Linder consideră că pe măsura creşterii economice a ţărilor au loc schimbări treptate în structura comerţului lor exterior; cu cât sunt mai asemănătoare structura economică şi structura comerţului exterior ale diferitelor ţări, cu atât mai intense vor fi fluxurile comerciale dintre ţările respective; dacă se face abstracţie de puterea deformatoare a forţelor care frânează comerţul internaţional, atunci rezultă că volumul comerţului exterior şi internaţional va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai asemănător şi mai mare venitul pe locuitor al ţărilor partenere, cu cât va fi mai apropiată structura producţiei interne şi a exportului acestor ţări.