Oligopolul

I. OLIGOPOL - DEFINITIE

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici - vânzători şi cumpărători - pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelurile preţurilor, în intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile. Acest tip de piaţă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numarul şi forţa economică a agenţilor economici producători (vânzători) şi consumatori (cumpărători).

Cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de piaţă este cea de tip oligopol, aceasta fiind dominată de câţiva producători-vânzători, de regulă, de talie mare.

Oligopolul poate fi definit ca o industrie în care exista puţine firme şi mulţi cumpărători. Totuşi, această definiţie conduce la două intrebări importante. Prima: Cât de mult înseamnă "puţin"? În general vorbind, numărul firmelor trebuie să fie suficient de mic pentru a exista o "interdependenţă conştientizată”, fiecare firmă înţelegând că perspectivele ei de viitor nu depind numai de politicile proprii ci şi de cele ale rivalilor săi. A doua întrebare se referă la ce este aceea o "industrie"? Teoretic, industria este definită ca un grup de firme ale căror produse se substituie in mod direct unul pe celalalt (produsele au un coeficient de elasticitate a cererii mare şi pozitiv). În practică, o calculare precisă a coeficienţilor de elasticitate este imposibil de realizat, şi o industrie este definită ori prin similitudinea aproximativă a output-urilor (cum ar fi industria de textile) , ori prin similitudinea surselor majore de input (cum ar fi industria cauciucului, care are ca output-uri o gamă largă de bunuri, de la pantofi la pneuri).

În majoritatea economiilor moderne, aceasta este structura de piaţă dominantă pentru producţia de bunuri de consum şi de folosinţă îndelungată, ca şi a multor materii prime industriale, cum ar fi oţelul şi aluminiul. Serviciile sunt însă adesea produse în condiţii oarecum mai competitive.

În contrast cu monopolul (care nu are competitori) şi cu o firmă în concurenţă monopolistică (care are mulţi competitori), o firmă de tip oligopol se confruntă cu puţini competitori, drept pentru care oligopoliştii au un comportament strategic, ceea înseamnă că ei ţin cont, în mod explicit, de impactul deciziilor lor asupra firmelor competitive şi de reacţiile pe care le aşteaptă din partea acestora. Dimpotrivă, firmele în concurenţă perfectă, ca şi în cea monopolistică, se angajează într-un comportament nonstrategic, ceea ce înseamnă că iau decizii bazate pe propriile sale costuri şi propriile lor curbe de cerere, fără a lua în considerare nici o reacţie posibilă de la numărul mare de competitori. Nici monopolişti nu se angajează într-un comportament strategic; însă acest se întâmplă deoarece ei nu au competitori.

Industriile oligopoliste sunt de mai multe tipuri. În unele industrii există doar câteva firme (trei, în cazul ţigărilor). În altele, sunt multe firme, dar numai câteva domină piaţa. Oligopolul este, de asemenea, compatibil cu un număr mare de vânzători mici, numit "franjuri competitive", atâta timp cât "cei câţiva mari" domină producţia industrială. De exemplu, cam 500 de bănci operează în Regatul Unit, dar cele patru mari (Barclays, Lloyds, Natwest şi Middland) domină economia. În ramurile oligopoliste, preţurile sunt, de obicei, administrate. Produsele sunt, de obicei, diferenţiate.

II. DILEMA FUNDAMENTALĂ A OLIGOPOLULUI

Comportamentul oligopolului este, în mod necesar, un comportament strategic. În deciderea strategiilor, oligopoliştii se confruntă cu dilema fundamentală: competiţie sau cooperare.

Firmele acţionând într-o industrie oligpolistă vor obţine mai multe profituri ca grup dacă cooperează; orice firmă individuală poate însă realiza mai multe profituri pentru sine dacă dezertează, în timp ce altele cooperează.

Într-o industrie perfect competitivă există însă, atât de multe firme care nu pot atinge soluţia cooperantă, decât dacă este format un corp central de guvernare, de către elel însele, sau de către guvern, pentru a impune comportamentul necesar tuturor firmelor. Dimpotrivă, puţinele firme ale unei industrii oligopoliste vor recunoaşte elel însele posibilitatea cooperării pentru a evita pierderea de profituri care va rezulta din comportamentul rival.

Dilema oligopolistului (a concura sau a coopera) poate fi privită empiric prin următorul exemplu.