Operațiuni de Prelucrare în Lohn

Lohn-ul

Lohn-ul reprezintă un tip de contract internațional prin care un producător (executant) se obligă să execute un produs la comandă unui beneficiar (ordonator), în schimbul unei remunerații și pe baza documentației tehnice pusă la dispoziție de ordonator. Lohn-ul este termenul economic care descrie activitatea economică realizată în regim de perfecționare activă.

Afacerile în regim de lohn sunt axate pe producerea unor articole folosind mâna de lucru necalificată sau puțin calificată locală, considerată ieftină pe plan internațional. În cazul în care se folosește o materie primă, aceasta este importată, prelucrată, apoi exportată din nou. Contractele care se bazează pe acest tip de activitate sunt încheiate între două părți străine, considerându-se un contract internațional. Părțile sunt formate din exportator și importator, sau ordonator și executant. De obicei ordonatorul este o firmă cu prestigiu, cunoscută pe piața internațională. Acest tip de contract se întâlnește mai mult în industria ușoară (textilă, de fabricare a încălțămintei sau a țesăturilor și ornamentelor). Termenul românesc regim (de) lohn este derivat din cuvântul din limba germană "Lohn" (leafă). Lohn-ul presupune existența unui contractor străin care angajează un executant pentru a realiza lucrările necesare de prelucrare, procesare sau reparare în vederea obținerii produselor finale, urmând ca aceste produse să fie expediate contractorului. Contractorul străin reprezintă compania care lansează comanda și care deține o marcă de produse bine poziționată pe piață, iar executantul este, în general, o firmă care are costuri scăzute cu forță de muncă și care dispune de capacitatea de producție necesară.

Există avantaje și dezavantaje pentru ambele părți. Avantajele ordonatorului sunt acelea că găsește o bază materială (clădiri, utilaje, etc.) în care face investiții minime; forța de muncă este mult mai ieftină decât în țara de origine, își lărgește producția. Avantajul executantului este acela că ține ocupată forța de muncă. Riscul specific regimului de lohn pentru ordonator este ca marfa să fie cu deficiențe. Dezavantajul executantului este acela că marfa fabricată este vândută sub marca ordonatorului, ceea ce îl menține pe executant în anonimat. O asemenea activitate economică nu creează un avantaj durabil economiei locale, deoarece nu este însoțită de un transfer tehnologic sau de putere de decizie. Dimpotrivă, locurile de muncă create prin afaceri în regim de lohn sunt deosebit de precare, deoarece pot fi transferate oricând rapid și simplu în altă țară.

Peste tot în lume există confecţii cu eticheta "Made în România". Nu întotdeauna însă, este vorba de exporturi sub nume/marcă proprii ale unor fabrici de aici, ci de multe ori, de produse executate în sistem lohn, cu materiale, modele şi mărci ale unor parteneri de afaceri din străinătate. În ţările unde forţa de muncă este ieftină, cum este cazul României, al statelor din Sud-Estul Europei sau al celor asiatice (China, India, Taiwan, Bangladesh), se practică frecvent sistemul de producţie în lohn. Beneficiarul pune la dispoziţia producătorului materialele şi materiile prime, documentaţia de execuţie (modele, proiecte, desene etc.) după care va fi realizat produsul finit, stabileşte parametrii tehnici şi indicatorii de calitate ai produsului finit. La rândul său producătorul se angajează să realizeze produsul finit în conformitate cu normele tehnice stabilite de beneficiar, până la data prevăzută în contractul de lohn. Producătorul are însă avantajul că de acestea se ocupă de multe ori însuşi beneficiarul, care asigură retehnologizarea fabricii, calificând/specializând şi mâna de lucru la standarde occidentale şi asigurând consultanţa de specialitate. Iar investiţia producătorului este minimă, deoarece beneficiarul suportă şi cheltuielile de aprovizionare, costurile de producţie, transport şi desfacere. Pe de altă parte însă, producătorului îi revine doar un mic procent din profit, care nu îi permite o dezvoltare a afacerii, prin forţe proprii. El rămâne în acest fel dependent de beneficiarii care îi aduc comenzi. Iar volumul acestora trebuie să fie foarte ridicat, pentru ca venitul producătorului să crească şi el direct proporţional. Sistemul de lohn este preferat şi de întreprinzătorii care au făcut investiţii - şi-au deschis mici fabrici, au cumpărat tehnologie modernă, etc. - și doresc să le recupereze în timp cât mai scurt şi să asigure continuitatea producţiei. Industria confecţiilor rămâne domeniul predilect pentru producţia în lohn, deoarece aici nivelul de salarizare este scăzut, iar retehnologizarea necesită investiţii moderate din punct de vedere al beneficiarului. Din preţul de vânzare al produsului, unei fabrici de lohn îi revine cam 10% (dar calculat doar la costul manoperei), iar salariatului în jur de un procent. Dar confecţiile nu sunt singura ramură unde se practică lohn-ul. Un alt sector este cel al tehnologiei informaţiei (IT), unde programatorii români sunt plătiţi de câteva ori mai puţin decât colegii lor din Occident. Deşi lohn-ul este considerat un tip de tranzacţie rentabilă în primul rând pentru beneficiar, a fost adoptat ca mod de producţie de multe firme româneşti. Un rău necesar, pentru că în multe cazuri reprezintă singura variantă pentru retehnologizare şi investiţii sau, fără comenzi (chiar şi cu profituri reduse), fabrica şi-ar fi închis porţile. Dar firmele bazate în mare parte pe lohn au şanse reduse de dezvoltare, tocmai pentru că profiturile pe care le încasează sunt vizibil mai mici în comparaţie cu exporturile făcute în nume propriu. Rămâne poate doar satisfacţia că un tricou Lacoste, o pereche de pantofi Sergio Tacchini, o rochie Oscar de la Renta sau Versace ori nişte blugi Calvin Klein, ascund, sub o marcă celebră, munca bine făcută a unui român sau asiatic.

Mulţi dintre noi consideră că operaţiunile de lohn sunt simple operaţiuni de import-export. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. Operaţiunile de lohn îmbină operaţiunile clasice de import-export, pur comerciale, cu anumite interdependenţe tehnologice. Operaţiunea de prelucrare în lohn, numită şi "vânzare de manoperă" reprezintă prelucrarea materialelor, materiilor prime şi a produselor semifinite, aparţinând unei dintre părţi (importator) de către cealaltă parte (exportatorul).