Operațiunile Active ale Instituțiilor de Credit

Operaţiunile Active ale Instituţiilor de Credit

La nivelul instituţiilor de credit se desfăşoară trei mari tipuri de operaţiuni:

- Operaţiuni pasive

- Operaţiuni active

- Operaţiuni desfăşurate în afara bilanţului

Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscuri de nerambursare.

În continuare ne vom ocupa de prezentarea operaţiunilor active ale băncilor.

1. Elemente introductive

1.1. Definirea operaţiunilor active ale instituţiilor de credit

Operaţiunile active reprezintă procesul de plasare a resurselor în diferite tipuri de active purtătoare de dobândă în scopul obţinerii de profit şi a minimizării riscului.

Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.

Operaţiunile active sunt direct corelate cu cele pasive.

1.2. Teorii privind operaţiunile active ale băncilor

În cadrul managementului bancar se desluşesc trei teorii privind operaţiunile active ale instituţiilor de credit si anume:

- Teoria creditului comercial

- Teoria transferabilităţii

- Teoria veniturilor anticipate

Teoria creditului comercial porneşte de la necesitatea satisfacerii cerinţelor specifice fiecărei bănci: lichiditate sau profit. Banca trebuie să promoveze în primul rând creditele autolichidabile angajate pe baza unor garanţii reale (de exemplu cambii, garantate la rândul lor cu valori materiale). Un principiu esenţial în acordarea creditelor este cel al prudenţei, însoţit de un control riguros asupra calităţii si oportunităţii producţiei creditate.

Teoria transferabilităţii presupune modificarea structurilor de creditare ale băncii prin transformarea acestora din economii în depozite, în economii financiare (bonuri de tezaur, obligaţiuni, părţi sociale). Un dezavantaj al acestei teorii este faptul că o parte din resurse este „blocată”, rămânând mai puţine pentru creditarea agenţilor economici.

Teoria veniturilor anticipate stimulează banca în a vedea creditele pe termen lung ca o potenţială resursă de lichiditate. Creditele pe termen lung asigură un aport considerabil la lichiditatea băncii prin faptul ca debitorii rambursează valoarea creditului în rate, asigurând un flux continuu al plăţilor.

Managementul băncilor poate utiliza fiecare din aceste teorii sau le poate chiar aplica în paralel în funcţie de conjunctură.

1.3. Principiile fundamentale ale procesului investiţional

Procesul investiţional este un aspect esenţial în activitatea oricărei instituţii de credit şi în acelaşi timp o componentă importantă pentru activitatea băncii ca intermediar financiar în cadrul unei economii de piaţă.

Succesul plasării fondurilor de care dispune banca este strict legat de conceperea şi implementarea unui program investiţional care să urmărească următoarele aspecte:

• Respectarea legalităţii

• Siguranţa investiţiilor

• Asigurarea lichidităţilor

• Riscul

• Profitabilitatea

• Rezervele de capital

• Perioada de timp

1.3.1. Respectarea legalităţii

Legea în vigoare privind instituţiile de credit este: Legea 227/2007. Respectarea legalităţii vizează atât aspectele tehnice privind gestiunea activului băncii precum şi protecţia legală a portofoliului de investiţii.

Prin legea 227/2007 băncilor le este impusă respectarea unor cerinţe fundamentale privind plasamentele cum ar fi:

• respectarea nivelului minim de solvabilitate de 8%

• băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile lor acţiuni sau condiţionate de vânzarea sau cumpărarea propriilor acţiuni

• respectarea nivelului minim de lichiditate determinat în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii

• împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii

• valoare creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau cu personalul băncii, inclusiv familiile acestora, nu pot depăşi 20% din valoarea fondurilor proprii ale băncii

Pe baza restricţiilor impuse de legislaţia în vigoare şi de Banca Naţională a României, fiecare bancă îşi elaborează propriile politici privind investiţiile financiare.

1.3.2. Siguranţa investiţiilor

Plasamentele în instrumente financiare, creditele şi participaţiile la capitalul altor societăţi trebuie analizate cu atenţie şi în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la posibilităţile de

rambursare la termenele si valoarea prevăzute în contracte.

Fiecare bancă îşi asumă un anumit grad de risc. Pierderile pot fi evitate sau micşorate prin efectuarea unei analize prealabile temeinice a potenţialelor plasamente şi prin urmărirea modului de utilizare a creditului pe întreaga perioadă de derulare a contractului.

Investiţiile cu un grad mare de siguranţă sunt cele de pe piaţa interbancară, ele fiind garantate cu hârtii de valoare precum bonuri de tezaur, titluri de stat ş.a. Creditele acordate statului sau unor instituţii ale statului nu pun probleme de siguranţa ele fiind cele mai sigure în încasare. Problema siguranţei apare în cazul împrumuturilor pe care banca le acordă societăţilor comerciale şi persoanelor fizice.

Pentru siguranţa creditelor băncile sunt obligate să îşi clasifice de două ori pe an portofoliul de credite şi de asemenea să îşi constituie provizioane de risc. De asemenea sunt obligate să îşi constituie fonduri de risc care să le acopere pierderile din credite.