Organizația pentru securitate și cooperare în Europa

Obiectivele proiectului

Proiectul ce urmeaza a fi prezentat vrea sa faca cunoscuta aceasta organizatie care are un rol foarte important pe plan mondial, asigurand securitatea si cooperarea intre state si care are o istorie ce merita aflata.

II. Prezentare generala

Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE) a aparut în anii '70, initial sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa. Cunoscuta ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog si negocieri multilaterale intre Est si Vest.

Istoria CSCE se împarte în doua perioade:

a. Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki si, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o noua Europa), în care CSCE a functionat ca un proces de conferinte si reuniuni periodice.

b. Evolutiile pe planul securitatii europene aparute în anii ‘90 au impus schimbari fundamentale atât în ceea ce priveste structura si caracterul institutional al procesului început la Helsinki, cât si rolul acestuia. Conferinta la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotarât adoptarea denumirii de Organizatie pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE).

În prezent, OSCE cuprinde 56 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada si toate republicile din fosta URSS. Toate statele membre au statut egal, iar regula de baza în adoptarea deciziilor este consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regionala, a cunoscut transformari substantiale, ca urmare a faptului ca a devenit tot mai evident ca nici o institutie europeana nu-si poate asuma de una singura gestionarea întregului complex de probleme cu care se confrunta continentul. În etapa actuala, OSCE se afla în faza de definire a identitatii de securitate europeana, bazata pe patru elemente: geopolitic, functional, normativ si operational. Avantajele OSCE în aceasta privinta rezida in: abordarea atotcuprinzatoare a securitatii (militara, politica, economica si umana); participarea, pe baza de egalitate, a tuturor tarilor participante; principii, norme, valori si standarde comune; instrumente, mecanisme si experienta unica în domeniul diplomatiei preventive.

Datorita capacitatii si experientei sale unice în domeniul diplomatiei preventive, prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor; consolidarii respectarii drepturilor omului, a democratiei si statului de drept si promovarii tuturor aspectelor societatii civile, OSCE va continua sa joace un rol important în promovarea unui spatiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar si promovarea securitatii prin cooperare.

III. Scurt istoric

Originile OSCE au aparut în anii 1950, odata cu ideea convocarii unei conferinte general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate intr-o perioada caracterizata drept "destindere în relatiile Est-Vest", când o politica de "acomodare între state având interese divergente" era preferabila razboiului - au cuprins un proces îndelungat si complex de actiuni desfasurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de tari. Un rol deosebit în cadrul acestor actiuni au jucat tarile mici si mijlocii, printre care si România. Conferinta era vazuta de unii ca o cale pentru a depasi divizarea Europei rezultata dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar de altii - pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au actionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securitatii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lânga Helsinki), a reprezentantilor statelor europene, SUA si Canadei, pentru consultari în vederea pregatirii Conferintei. Consultarile multilaterale pregatitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandarile finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de catre ministrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, conceputa, initial a se desfasura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experti; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, expertii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat pâna în vara anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, cunoscut si sub denumirea de acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de baza (decalogul de principii) care guverneaza relatiile dintre statele participante si atitudinea guvernelor respective fata de cetatenii lor, precum si prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evolutii a procesului CSCE. Documentul nu contine obligatii juridice, ci politice, împartite în trei mari categorii (cunoscute, initial, sub denumirea de "cosuri", iar ulterior "dimensiuni"):

a. probleme privind aspectele politico-militare ale securitatii în Europa;

b. cooperarea în domeniul economic, tehnico-stiintific si al mediului înconjurator;

c. cooperarea în domeniul umanitar si alte domenii.

d. un al patrulea capitol - Urmarile CSCE - se refera la reuniuni si actiuni de continuare a procesului început.

In anii '70 si '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986) si Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evolutiile sinuoase ale climatului politic international, în special de confruntarile ideologice intre Est si Vest, precum si de raporturile tensionate dintre SUA si URSS.

Carta de la Paris, semnata la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitura în istoria CSCE deschizând calea transformarii sale într-un forum institutionalizat de dialog si negocieri, cu o structura operationala. Fiind prima Conferinta la nivel înalt dupa adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capat razboiului rece si fiind adoptate documente de importanta majora în domeniul dezarmarii - Tratatul privind reducerea armelor conventionale în Europa, Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de crestere a încrederii si securitatii (Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o noua Europa pune bazele institutionalizarii procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale ministrilor de externe si ale Comitetului Înaltilor Functionari. Sunt create, totodata, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) si Biroul pentru Alegeri Libere (Varsovia). A fost definit obiectivul edificarii unei Europe a democratiei, pacii si unitatii, constând în asigurarea securitatii, dezvoltarea unei cooperari largi între toate statele participante si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru actiune concertata în cadrul OSCE a fost dat de Conferinta la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaratia de la Helsinki, denumita simbolic "Sfidarile schimbarii" - contine prevederi vizând întarirea contributiei si rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor si tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor. Noul instrument - Înaltul Comisar pentru Minoritati Nationale - este însarcinat sa se ocupe, intr-o faza cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securitatii, - care se întruneste, la Viena, pentru a se consulta si negocia masuri concrete vizând întarirea securitatii si stabilitatii în regiunea euro-atlantica.