Orientul mijlociu - spațiu de convergență și divergență al marilor puteri

Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au

condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14 august 1990, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că Bagdadul accepta să respecte armistiţiul din 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de ONU1.

Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu au fost soluţionate în totalitate. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să-şi trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei conduse de Statele Unite l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea Sovietică în cursul războiului iraniano-irakian. Un proverb românesc - „S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!” - poate fi folosit ca o concluzie pentru situaţia în care s-a aflat Saddam Hussein în acele momente. Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran2, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se află doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului3. Atunci s-a presupus că iranienii au oprit celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război ce li se cuveneau după conflictul din 1980-1988 dar, până în prezent, nu au fost oferite explicaţii oficiale privind motivele care au condus la o asemenea decizie şi nici amănunte referitoare la soarta acelei flote aeriene.

O altă sursă de tensiune între cele două state o reprezintă minoritatea şiită aflată în Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian, şi au apărut cu acel prilej discuţii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat când se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional. De asemenea, nu trebuie uitate legăturile Bagdadului cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntă iranienii după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune îi poate permite lui Saddam Hussein să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului, sau a altor state ale lumii.

Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizându-se veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul, cu peste 50 000 ha cultivate cu mac opiaceu în ultimii doi ani)4.