Paradisuri Fiscale

1. Definiţie şi concepte

Paradisurile fiscale sunt ţări sau teritorii în care persoanele fizice sau juridice stabilite aici sunt supuse unui regim privilegiat, fie pentru că nu sunt impozabile, fie pentru că plătesc impozit pe venit sau pe beneficii mai puţin ridicat decât cel plătit în ţara din care provin .

Sunt entităţi sociale, economice şi politice create pentru a atrage investiţiile, reprezentând un refugiu al celor care recurg la evaziune fiscală, dar şi al celor care ascund profiturile câştigate prin încălcarea legislaţiei fiscale.

Ideea scutirilor fiscale şi cea a înşelării statului fără a risca nici o pedeapsă nu au apărut nicidecum în secolul XXI. Paradisurile fiscale există de mai multe secole, ca o consecinţă directă a „inventării” impozitelor şi taxelor.

Existenţa acestor teritorii este un subiect destul de controversat, imaginea lor în mass-media fiind destul de şifonată, mai ales din cauza frecvenţelor scandaluri ce au implicat spălări de bani şi evaziuni fiscale.

2. Scurt istoric al paradisurilor fiscale

În Grecia antică, înţeleptul Platon, care trebuia să-şi finanţeze celebra sa universitate, folosea în acest scop o companie non-profit, după cum mentionează istoricii.

Tot în Grecia antică, comercianţii greci şi nu numai, pentru a scăpa de „vama” de 2% percepută de cetate pentru importul şi exportul de produse, stocau mărfurile aduse pe mare, sau cele care plecau pe mare, pe insulele din apropiere, urmând a le introduce, pe cele importante, prin contrabandă pe pieţele Atenei.

În ceea ce priveşte Imperiul Roman, în perioadă sa de înflorire, cetăţenii romani mai înstăriţi foloseau insulă grecească Delos, pentru a evita, în mod cât se poate de legal, plata de dări, impozite şi taxe prevăzute de legislaţia romană. La fel, în Britannia începutului de mileniu, se foloseau societăţi ce astăzi ar fi numite „offshore”.

În Evul Mediu, aşa-numitele trusturi erau modalitatea ideală de a evita fiscalitatea mult prea ridicată a acelor vremuri. Totuşi, aceste societăţi nu erau folosite decât de cei înstăriţi şi aveau scopul de a proteja proprietatea familială şi tranzacţiile comerciale. Tot atunci, Londra oferea scutiri de impozite comercianţilor Ligii Hanseatice, precum şi celor flămânzi. Mai târziu, situaţia s-a inversat, iar englezii şi-au putut comercializa produsele pe pieţele belgiene, fără a plăti taxe. Între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, Flandra a fost primul paradis fiscal oficial.

În Statele Unite ale Americii, Patrick Henry a fondat, în 1765, primul trust - North American Land Co. - care funcţionează şi astăzi, după mai bine de 200 de ani.

În anul 1889, Banca Noua Scoţie, a două ca vechime din Canada, şi-a deschis primul său birou în Jamaica, pentru a permite clienţilor săi să beneficieze de facilităţile fiscale legate de operaţiile bancare şi de credit internaţional de aici. Ţări că Andorra, Insulele Bermude, Cayman, Monaco, Sark & Pitcarin, nu au perceput niciodată impozit pe profit. La acestea, s-au adăugat apoi încă multe alte paradisuri fiscale, dintre care unele pe perioade scurte - Algeria, Maroc (Casablanca), Germania (Danzig), Hong Kong, iar altele permanent - Luxemburg, Liechtenstein, Insulele Canalului Mânecii, Insulă Man, Panama, Malta şi Delaware şi Nevada în S.U.A..

După cel de-al doilea Război Mondial, numărul şi importanţa paradisurilor fiscale au crescut vertiginos, datorită avantajelor oferite de aceste teritorii. Pentru că după război, legislaţia fiscală de odinioară s-a transformat într-un sistem agresiv şi neiertător, care a ordonat creşterea exagerată a impozitelor şi taxelor. Creşterea sarcinilor fiscale a atins atât persoanele fizice, cât şi companiile. Dacă la început s-a impozitat doar profitul realizat, s-a trecut apoi la aplicarea impozitului pe întregul patrimoniu. În asemenea condiţii, era firesc că deţinătorii capitalului sa înceapă să caute zone care să le ofere un mediu propice dezvoltării. Astfel, în anii '80, migraţia capitalului spre aceste zone a devenit un fenomen de masă. Un lucru interesant s-a observat în situaţia Imperiului Britanic, ce se afla în stadiul de colaps. Coloniile şi teritoriile sale începeau sa-şi revendice autonomia şi independenţa. Astfel, acestea îşi dobândeau şi independenţa financiară, pierzând sumele pe care imperiul le „pompase” în aceste zone. Singura metodă de a atrage capital, care a părut viabilă unor astfel de regimuri autonome, a fost fiscalitatea redusă, formându-se, aşadar, paradisurile fiscale.

Aceste ţări se împart în cinci tipuri: se poate alege aici domiciliul fiscal, locul de instalare a bazei de lucru, se poate trăi aici, se pot câştiga bani sau se poate obţine cetăţenia. În prezent există aproximativ 70 de paradisuri fiscale între care Andorra, Antigua, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, Bermuda, Cayman, Costa Rica, Elveţia, Hong Kong, Liberia, Liechtestein, Luxemburg, Monaco, Antilele olandeze, Olanda, Panama, Singapore, Sf. Vincent, Sri Lanka.