Paradoxul Economisirii

Primul gând atunci când reflectezi la economisire, semnifică o constrângere, ceva diferit de consum dar şi o acumulare în acelaşi timp, un stoc de avere rezultat şi printr-o succesiune de constrângeri asupra unor venituri anterioare.

Economiştii clasici vedeau în economii diferenţa dintre venit şi consum.

Absolutismul feudal intrat în perioada decadenţei, spre sfârşitul secolului XVII - începutul secolului XVIII, pragmatismului acesteia a adus în "ochii clasicilor" antiteza dintre nobilii cheltuitori de lux (distrugători de capital) şi burghezia econoamă (creatoare de capital). Antiteza a generat la clasici concepţia conform căreia "creşterea economiilor nu se poate realiza decât printr-o reducere a consumului".

"Capitalul este rezultatul economisirii, iar singurul mod de a accelera creşterea de capital este prin creşterea economiilor" spunea Jean Stuart Mill.

Acesta a identificat câteva din mobilurile economisirii, cum ar fi prudenţa şi aprecierea asupra dimensiunii vieţii (ciclul de viaţă), economisirea în perioada vieţii active de lucru pentru a putea întreţine consumul la pensie.

La sfârşitul secolului XIX a apărut pentru un număr cât mai mare de indivizi posibilitatea economisirii şi fructificării economiilor în forma instituţionalizată, odată cu dezvoltarea sistemelor bancare naţionale şi cu instituţionalizarea societăţii.

Ierarhizarea indivizilor a avut loc în paralel cu ierarhizarea averilor şi cu monopolizarea acestora în favoarea unei elite industrial-financiare.

Irving Fisher a fost acela care a afirmat că o "avere sporită duce la un consum şi o economie sporită" integrând acest "efect de avere" într-o abordare intertemporală şi inter-generaţională a fenomenului consumului, autorul înţelegând foarte bine ideea potrivit căreia, consumul depinde de venit şi de intregul flux de resurse distribuit de-a lungul unei vieţi.

Acesta a fost sfârşitul empirismului abordării economisirii ca diferenţă între venit şi consum în paralel cu schimbarea target-ului politicilor economice de la abordarea microeconomică la cea macroeconomică.

Abandonul etalonului aur şi trecerea de la un sistem de rate de schimb fixe, la rate fluctuante au influenţat maniera abordării doctrinare a fenomenului economisirii.

Keynes, iniţial susţinea că "diferenţa dintre economii şi investiţii nu produce diferenţe în rata dobânzii" iar mecanismul ciclului economic prezintă un reglaj, o supapă de siguranţă în sensul că, la cel mai de jos punct al crizei (ca o etapă a ciclului economic) există un surplus de economii, ceea ce determină implicit scăderea "pretului" acestora raportat la o cerere în scădere, şi impulsionează investiţiile revigorând economia prin creşterea "cererii de investiţii".

Keynes ajunge mai târziu la concluzia că nu există nici un reglaj, iar o criză economică se poate croniciza nevindecându-se de la sine, deoarece nu existau suficiente economii (excedente) care să influenţeze rata dobânzii. El introduce "definiţiile statice în care economiile şi investiţiile erau egale... Dacă în teoria economică clasică, economiile erau elementul activ care întotdeauna erau investite, în teoria keynesiană, investiţiile erau elementul activ care erau întotdeauna economisite".

În acest context economisirea însemna de fapt ceea ce n-a fost investit iar economiile propriu-zise doar suportul lichidităţii generale necesare investiţiilor.

Keynes are meritul de a sublinia partea activă a economisirii - investiţia şi rolul acesteia în creşterea producţiei şi realizarea unei depline ocupări a forţei de muncă. Diferenţa calitativă dintre economii şi investiţii poate da naştere "paradoxului frugalităţii" în sensul că "atunci când o comunitate doreşte să economisească mai mult, efectul poate fi o scădere nu numai a veniturilor dar şi a producţiei, ci chiar şi a economiilor şi investiţiilor. Producţia se reduce într-o manieră multiplicativă până când venitul scade îndeajuns pentru a face ca dorinţa oamenilor să economisească să fie egală cu nivelul necesar de investiţii".

De fapt, investiţiile sunt economisite, ceea ce duce la scăderea consumului şi a producţiei până când economiile încetează a fi mai mari decât investiţiile întreprinzătorilor.

Keyns a contrapus înclinaţiei spre investiţii necesitatea motivării consumului prin redistribuirea veniturilor de la cei bogaţi către cei săraci prin politica fiscală - sistemul de impozite şi taxe.

Sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial a impus definitiv funcţia consumului. Ierarhizarea marilor averi şi concentrarea acestora în mâna câtorva familii (oligarhia financiară) au indus la manifestarea "fenomenului obişnuinţei" ceea ce a contrazis teoria keynesiană care prevedea o prăbuşire a cererii globale pe seama diminuării cheltuielilor cu înarmarea, odată cu terminarea conflictului mondial.