Patrimoniul administrației - Proprietate publică, domeniul public și domeniu privat

Statul are un patrimoniu general, constând din totalitatea drepturilor și obligațiilor au conținut economic, alcătuit în fapt din bunurile domeniului public și privat al statului. Patrimoniul persoanelor juridice politico-teritoriale, stat, județe, orașe și comune are caracter de generalitate. De fiecare dată când una dintre persoanele juridice politico-teritoriale, creează un serviciu public, o instituție publică sau chiar un agent comercial cu scopul realizării unui interes general al colectivității naționale (ex. Consiliul Concurenței) sau al colectivității locale (Regie de transport urban), nevoile organismului nou creat vor fi acoperite din veniturile, din patrimoniul general al persoanei juridice, care 1-a creat. Ca orice persoană juridică cu o caracteristică aparte, cu competență generală pe un anumit teritoriu, național, județean, orășenesc sau comunal, statul și celelalte persoane juridice politico-teritoriale sunt deținătoare ale unui patrimoniu pe care îl distribuie persoanelor juridice ce le creează. Rezultă că noțiunea de patrimoniu este legată de aceea de proprietate fiindcă bunurile ce sunt deținute de stat trebuie să se găsească în patrimoniul său. Pornind de la faptul că statul are "competența competențelor sale", înseamnă că el este în măsură să stabilească ce bunuri rămân în patrimoniul său general, care sunt repartizate patrimoniilor județelor, orașelor, comunelor și Municipiului București.

În dreptul administrativ se folosește expresia de "proprietate publică" sau "proprietate privată'" ori "domeniu public", "domeniu privat", al Statului, județului, orașului, comunei sau Municipiului București. Pentru înțelegerea deplină a conținutului acestor noțiuni este necesar a porni de la textul Constituției sau al unor legi organice cum ar fî legea administrației publice locale. Orice bun se află într-un patrimoniu. De aici concluzia că bunurile care se găsesc în patrimoniul Statului sau al celorlalte persoane juridice politico-teritoriale (unități administrative) au anumite caracteristici legate de domeniul de utilizare al acestor bunuri de interesul manifestat de Stat la un moment dat pentru un anumit regim juridic al acestora. Spre exemplu anterior anului 1990, locuințele construite de stat, cu fonduri exclusive ale sale, în vederea închirierii, nu puteau fi înstrăinate (vândute) chiriașilor. Prin Decretul Lege nr.61/1990, Statul a schimbat regimul juridic al acestor locuințe, care pot fi cumpărate de către cei ce le au în folosință pe baza unui contract de închiriere, legal încheiat.

Altfel spus, Statul poate dispune la un moment dat să-și sporească patrimoniul sau în dauna persoanelor juridice politico-teritoriale, a unităților administrativ-teritoriale sau să-1 diminueze fie prin sporirea patrimoniului celorlalte persoane juridice teritoriale, fie în favoarea particularilor (a se vedea în acest sens, pe lângă Decretul Lege 61/1990 și Legea 18/1991 - privind fondul funciar. Legea 112/1995 etc).

Actuala Constituție a României în vigoare după Referendumul din 8 decembrie 1991 reglementează în două texte, art.41 și art.135 - regimul juridic general al proprietății în România. de unde rezultă următoarele:

Statul ocrotește proprietatea. Proprietatea este publică sau privată. Proprietatea publică aparține Statului și unităților administrativ-teritoriale (județe, orașe și comune). De asemenea, se stabilește că bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian. apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice (art.135, alin.4 -Constituție).

Legea fundamentală enunță un caracter important al proprietății publice - inalienabilitatea. Rezultă că bunurile enumerate în Constituție ce constituie obiect al proprietății publice nu pot face obiectul proprietății private, deci, au un caracter de exclusivitate. Dar Statul în afară de bunuri proprietate publică are în patrimoniu și bunuri proprietate privată al căror regim juridic nu diferă prea mult de regimul juridic al bunurilor proprietate a particularilor, dacă prin acte normative nu se dispune altfel - spre exemplu, dacă un particular poate vinde bunurile sale cui dorește, cu respectarea dispozițiilor legale generale, același bun poate fi vândut de către Stat sau achiziționat uneori numai prin licitație publică.

Proprietatea privată într-o societate reprezintă regula, dominanta proprietății pe când proprietatea publică reprezintă excepția, fără a se înțelege că la un moment dat proprietatea publică ar putea dispărea ceea ce este de neconceput, fiindcă există bunuri care prin natura destinației lor nu pot fi decât bunuri proprietate publică - drumurile publice, fâșia de siguranță din jurul frontierei de stat, care nu poate fi decât proprietate publică, deci aparținând domeniului public. O parte din bunurile proprietate publică sunt enumerate prin însăși legea fundamentală, altele prin legi organice sau ordinare.

De asemenea se impune precizarea că unele bunuri ce fac obiectul proprietății publice pot fi trecute prin schimbarea regimului juridic, în cadrul proprietății private. Ex. o porțiune de drum public care, din considerente majore și în același timp pentru eficientă este dezafectată și trecută în domeniul privat.