Perspectivă comparativă - SUA și Japonia

În ceea ce priveşte economiile naţiunilor industrializate se observă diferenţe precise în structura avantajului lor competitiv naţional, care de-a lungul timpului au devenit mai pronunţate. Prin creşterea nivelului de deschidere spre exterior tot mai multe industrii au fost puse in faţa celor mai buni concurenţi la nivel internaţional, atât în sfera producţiei cât şi a serviciilor.

Încă înainte de cel de-al doilea Război Mondial, SUA a constituit prima societate de consum, într-o perioadă în care Europa şi Japonia încercau să facă faţă penuriei şi necesităţilor care se accentuau.

În primele decenii după cel de-al doilea Război Mondial, managementul american a reprezentat un adevărat mit, o „Mecca” a managementului şi eficienţei pentru cvasitotalitatea specialiştilor în domeniu şi în general pentru toţi cei implicaţi în iniţierea, desfăşurarea şi finalizarea activităţilor economice. În prezent, concepţiile şi instrumentarul de management cel mai frecvent studiate, adaptate şi adoptate, aparţin managementului din S.U.A. şi Japonia. Cauza rezidă din faptul că întreprinderile din S.U.A. şi Japonia se caracterizează prin competitivitatea cea mai ridicată.

Japonia este a doua putere economica a lumii, după SUA. Transformarea dintr-o ţară cu o economie ruinată în a doua putere economică a fost apreciată ca fiind un miracol economic şi un fenomen istoric. Conform specialiştilor, ingredientele acestei creşteri spectaculoase au fost, pe rând investiţiile americane şi intervenţionismul guvernului japonez cu predilecţie prin intermediul Ministerului Industriei şi Comerţului Internaţional. Miracolul economic japonez a determinat, în special după 1970, aducerea în prim-planul atenţiei a managementului nipon. Caracteristicile aparte ale economiei japoneze pe perioada “miracolului” includ: cooperararea producătorilor, furnizorilor, distribuitorilor şi a băncilor în grupuri omogene şi sudate numite Keiratsu , puternicele organizaţii sindicale, care instituie sezonul negocierilor salariale, relaţii apropiate cu birocraţii din guvern şi garanţia angajării pe viaţă în marile corporaţii şi fabricile unde activează segmentul de muncitori “blue-collar”, adică muncitorii industriali (care se deosebesc de cei ce lucrează in sectorul serviciilor - sistemul extinzându-se ulterior şi asupra “white - collar” ). Din acest punct de vedere Japonia ocupă primul loc în lume în ceea ce priveşte producţia de otel, industria de construcţie a navelor oceanice şi a autoturismelor şi locul 2 pe glob în ceea ce priveşte industria de prelucrare a petrolului. 47% dintre cele mai bune 1000 de firme din lume sunt japoneze.

Imediat după război, productivitatea în firmele nipone era redusă în comparaţie cu cea a SUA, dar în câteva decenii situaţia în unele domenii a ajuns să se inverseze. Această creştere spectaculoasă a productivităţii muncii în cadrul companiilor japoneze s-a datorat şi faptului că Japonia a importat de la început tehnologie, în principal din SUA, pentru a reduce decalajul faţă de ţările din Vest. Chiar şi astăzi, când Japonia se caracterizează prin inovare în domeniul tehnologiilor, managerii niponi situează pe o poziţie centrală transferul de tehnologii din ţările vestice dezvoltate.

Politicile în domeniul tehnologiilor sunt în strânsă corelaţie cu cele din domeniul ştiinţei, a căror orientare este înspre creşterea competitivităţii internaţionale. Totuşi, Japonia este importatorul principal de tehnologii din străinătate, înregistrând în acest domeniu un deficit, chiar dacă şi exportă în principal în ţările asiatice. Japonia este cunoscută ca fiind ţara cu o capacitate mult mai mare de a copia şi de a imita tehnologii străine, decât de a crea noi tehnologii. Dar, în acelaşi timp, Japonia se remarcă şi printr-o capacitate de difuzare a tehnologiilor străine în toate domeniile, iar întreprinderile japoneze pun în practică tehnologiile mult mai repede şi mult mai bine decât companiile din ţările occidentale.

Succesele spectaculoase obţinute de economia japoneză în ultimele trei decenii au avut ca efect şi concentrarea atenţiei a numeroase ţări asupra sa. Deşi SUA s-au numărat printre primele care să le investigheze performanţele şi în special cauzele ce le-au generat, sub presiunea necesităţii de a face faţă concurenţei nipone crescânde, s-au văzut nevoite să se înscrie în rândurile celor care încearcă să înveţe din experienţa niponă. Ca urmare, s-a constatat că unul din secretele performanţelor nipone, dacă nu chiar principalul, îl reprezintă calitatea managementului întreprinderilor sale.

Rezultanta pragmatică a acestei constatări a constituit-o depunerea de apreciabile eforturi de a implementa în întreprinderile nord-americane unele din elementele specifice managementului nipon. Dintre acestea cunosc o largă răspândire în întreprinderile SUA, cu efecte economice substanţiale: cercurile de calitate (ca urmare a sesizării ascendentului calitativ pe care produsele nipone îl au adesea faţă de cele nord-americane) şi gestiunea stocurilor în timp real (dimensionarea stocurilor de materii prime, combustibili, etc., în strânsă corelare cu necesităţile producţiei).

În concluzie, elementele de management nipon şi-au dovedit eficacitatea şi în SUA, în toate cazurile s-au asigurat premisele necesare - umane, tehnice, financiare - şi au fost înregistrate în ansamblul sistemului de management al firmelor respective.

Când se vorbeşte de afaceri, majoritatea oamenilor au tendinţa de a face referire la contextul SUA, pe care le considera ca o adevărată maşină economică. Investiţii uriaşe în tehnologii esenţiale precum electronicele, sectorul aeronautic, materiale sintetice, ocrotirea şi energia nucleara au plasat SUA în vârful ierarhiei în numeroase domenii ale ştiinţei şi tehnologiei, care au putut fi aplicare în multe industrii.

Importanţa tehnologiei pentru modernizarea societăţii şi pentru dezvoltarea economică este de multă vreme recunoscută, dar astăzi, alături de informaţie, ocupă un loc central în teoria dezvoltării companiilor şi a competitivităţii acestora pe plan internaţional.

Sistemul politico-economic din SUA poate fi caracterizat ca unul democratic, în cadrul căruia producţia şi distribuţia sunt în cea mai mare parte în proprietate privată. Pe lângă puternicul sistem privat, care domină întreaga economie, există şi un sector public important, ceea ce confirmă din nou definirea contextului american printr-o economie mixtă pe care mulţi specialişti o pun la baza stabilităţii economiei.

Spre deosebire de S.U.A.,unde societatea, cultura şi managementul se caracterizează printr-un pronunţat individualism, în Japonia se pune mai mult accentul pe colectivism decât pe individualism, ceea ce se reflectă în accentul acordat apartenenţei şi loialităţii faţă de grup şi de organizaţie, în ansamblul său, în promovarea unei orientări de grup şi în situarea în primul plan nu a „eului” individului, ci a intereselor şi acţiunilor „noastre”.

Japonia si Statele Unite ale Americii, ca orice state de drept, apar cu o separare clara a celor trei ramuri ale autorităţii: cea legislativă, executivă şi juridică.

Japonia are un sistem democratic funcţional, în care suveranitatea aparţine poporului; este un stat unitar, condus în mod simbolic de împărat şi guvernat democratic de un sistem parlamentar. Statele Unite ale Americii sunt o republică federală, formată pe baza Constituţiei din 1787. Guvernul este organizat si funcţionează pe principiile constituţionalităţii.

Şeful statului japonez este Împăratul (“Tenno”, în limba japoneză) şi reprezintă un simbol al Statului şi al unităţii poporului.