Piață Comună

„Europa nu poate fi construită dintr-o dată, nici în conformitate cu un plan de ansamblu; va fi construită prin realizări concrete” (Robert Schuman)

Introducere

Piaţa Unică reprezintă unul din succesele concrete ale Uniunii Europene. Pentru persoane reprezintă dreptul de a locui, lucra, studia sau ieşi la pensie într-un alt stat membru. Pentru consumatori, standarde de siguranţă şi de calitate mai ridicate, precum şi o varietate mai mare de produse şi servicii la preţuri mai mici. Pentru întreprinderi, faptul că funcţionează pe baza unui set comun de norme şi au acces la o piaţă internă de sute de milioane de consumatori. Cât despre Europa în ansamblul acesteia, Piaţa Unică implică o societate mai deschisă şi o economie mai competitivă caracterizată prin crearea de noi oportunităţi, respectarea drepturilor sociale şi prevalarea standardelor ridicate în materie de sănătate, securitate şi mediu.

Peste tot în lume, Piaţa Unică a devenit, alături de moneda euro, un simbol al voinţei statelor membre UE de a coopera, respectând pe deplin statul de drept şi bazându-se pe respect şi încredere reciprocă. Astfel, UE s-a impus ca un model, stabilind adesea standarde la nivel mondial şi demonstrând că pieţele deschise competitive sunt compatibile cu standardele ridicate în materie de protecţie socială, mediu şi sănătate.

Piaţa Comunǎ este zona în care libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie (capital si persoane ) este deplinǎ. Piaţa Internǎ Unicǎ este una din marile realizǎri ale Uniunii Europene, fiind cea mai întinsǎ piaţǎ din lume.

Piaţa Internǎ Unicǎ se doreşte a avea un impact pozitiv asupra performanţelor economice printr-o mai bunǎ alocare a fondurilor factorilor de producţie; o concurenţǎ sporitǎ; precum şi o stimulare a investiţiilor.

Cap. 1.Primii paşi spre o piaţă comună europeană

1.1. Ideea de Europa Unită

La început, ideea privind unitatea europeană o găsim în cercurile filozofice şi la vizionari. Victor Hugo, căruia îi datoram expresia de “Statele Unite ale Europei”, îi dădea acesteia o interpretare umanistă şi pacifistǎ. În 1900, la Congresul ştiinţelor politice de la Paris, juristul şi sociologul francez Anatole Leroy-Beaulieu expune aceastǎ idee, prezentând în detaliu modalităţile practice de realizare a unei Federaţii Europene. Dupǎ terminarea primului război mondial preocupǎrile în aceastǎ direcţie se reiau cu mai multǎ intensitate. În 1922, austriacul Richard Coudenhove-Kalergi, prin mai multe articole publicate, milita pentru crearea unei Uniuni-Pan-Europene după modelul SUA. Pentru a stimula acest proces, după un an, el a creat la Viena mişcarea “Pan-Europa” cu obiectivul principal de a realiza reconcilierea franco-germanǎ.

În timpul celui de-al doilea război mondial aceste idei au renǎscut cu mult mai multǎ intensitate, mai ales, în gândirea şi acţiunile mai multor personalităţi politice europene.

După terminarea celui de-al doilea război mondial, ţările europene, în preocupǎrile lor de refacere şi modernizare a economiilor, văd în Europa unitǎ o soluţie pentru ieşirea din haos şi asigurarea progresului.

În discursul din 19 septembrie 1946 de la Universitatea din Zurich, Winston Churchill vorbea de “începuturile Europei” pe baza reconcilierilor care trebuiau sã aibǎ loc între Germania şi Franţa.

În mai 1948, la Haga, a avut loc primul Congres European ce a reunit 800 de delegaţi din 19 ţǎri, ale cǎrui lucrări s-au desfăşurat în cadrul a trei comisii – politicǎ, economicǎ şi culturalǎ – stabilindu-se direcţiile de acţiune pentru viitor în domeniile respective. Tot atunci s-a pus problema unei zone europene de comerţ liber şi a necesitǎţii de creare a unor instituţii europene.

La 27 iunie, miniştrii afacerilor externe ai URSS, Franţei şi Marii Britanii au avut un schimb de puncte de vedere dorind prin aceasta sǎ clarifice decizia sovieticǎ de a respinge ajutorul American. După aceastǎ întrunire de la Moscova, Marea Britanie şi Franţa au convocat ţările Europei Occidentale la o Conferinţă la Paris, care a început la 12 iulie 1947 şi s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economicǎ. Comitetul a lucrat intens în toatǎ vara anului 1947 pentru a redacta o informare de justificare a necesitǎţilor europene de import din zona dolarului. Din momentul în care acest studiu a fost terminat, s-a reunit din nou Conferinţa la 22 septembrie 1947, iar dupǎ aprobarea sa a fost remis autorităţilor SUA. Analizat în Congresul SUA, el se va finaliza la 3 aprilie 1948 când preşedintele Truman a semnat Legea Asistenţei Externe, prin care se sprijinǎ Programul de Recuperare Europeanǎ. Astfel s-a iniţiat oficial planul Marshall, care, tot oficial, se va termina la 30 septembrie 1951, ziua când s-a decretat dizolvarea Administraţiei de Cooperare Economicǎ. La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivǎ a Organizaţiei Europene de Cooperare Economicǎ, cu rol de agenţie europeanǎ a planului Marshall, de unde vor pleca viitoarele iniţiative de cooperare şi integrare economicǎ.