Piața de Monopol

CAP.1. PIATA DE MONOPOL

Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe

La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ; pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător), monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.

1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)

Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de distribuţie sau de transport prin conducte);

c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de concert, creator de modă, designer etc.);

d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare, puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.

În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă

1.2. Echilibrul monopolului

Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl reprezintă maximizarea profitului, adică:

VT – CT = Profit total max. Pieţe imperfecte

Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de gestiune, respectiv:

a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;

b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;

c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.

Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.

Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de echilibru, qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg Profitul total este maxim.

Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de producţie ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în continuare. Dacă Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta pierderea obţinută de pe urma ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul total.

Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 13.4 şi analitic în tabelul 13.1, construit pe baza unei funcţii a cererii C x= 178 – P x

În figura 13.4, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de echilibru a monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile profitului fiind jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa preţului (preţul de echilibru al monopolului pem) şi D pe axa cantităţii, care desemnează cantitatea de echilibru a monopolului (qem).