Piața de Monopol

I.Aspecte teoretice

1.Definiţia şi ipotezele modeluri

Dacă aveţi un calculator personal, utilizeaza cu certitudine o versiune Windows, sistemul de operare al firmei Microsoft. Cȃnd această firmă a conceput acest sistem de exploatare, ea a obtinut un brevet. Ca urmare, Microsoft este singura firma din lume care poate fabrica şi vinde Windows. Cine doreşte să obţine acest produs, trebuie să plătească suma cerută de Microsoft, care are monopolul fabricării şi vȃnzării acestui program.

O ȋntreprindere este considerată ca fiind un monopol, dacă ea este singura firmă care vinde un produs patentat şi dacă acest produs nu are substitute apropiate. Deoarece un monopol nu are concurenţi evidenţi, poate decide propriul preţ. Spre deosebire de o firmă concurenţială care este acceptătoare a preţului pieţei, monopolul este fixator al preţului pieţei. O asemenea capacitate modifică relaţiile dintre preţ şi costurile firmei. O ȋntreprindere concurenţială ia preţul pieţei ca ceva dat din afară şi determină cantitatea oferită ȋn aşa fel ȋncȃt acest preţ să fie egal cu costul său marginal.Ȋn caz de monopol, preţul este superior costului marginal. Deci, costul suportat de Microsoft pentru a imprima o copie suplimentară a programului Windows este doar cȃţiva dolari, dar preţul pieţei pentru pachetul Windows este de circa 100 dolari, adică mult superior costului marginal.

Monopolul fixează preţuri ȋnalte. Nu este deloc surprinzător, deoarece clienţii nu au altă alternativă decȃt să plătească cȃt cere singurul vȃnzător de pe piaţă. Dar atunci de ce nu cere Microsoft 1.000 dolari şi nu 100 dolari? Deoarece puţini cumpărători au un asemenea preţ de rezervare, deci volumul vȃnzărilor ar scădea consistent. Deşi monopolul poate controla propriul preţ, nu poate controla propriul preţ, nu poate obţine profituri nelimitate.

În esenţă, cauzele existenţei unui monopol pot fi următoarele :

a.)concentrarea progresivă a producţiei şi eliminarea producătorilor mai puţin performanţi; procesul, concurenţial însuşi conducând la constituirea monopolului denumit monopol natural;

În cazul monopolului natural, dimensiunea minimă eficientă este foarte apropiată de volumul total pe care piaţa poate să-l absoarbă, exis-tenţa unei singure firme fiind mai eficientă pentru societate.

b.)realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou face din întreprinderea respectivă un distribuitor unic pe piaţă –creând o sursă temporară de monopol denumit monopol inovaţional;

c.)existenţa unor obstacole de reglementare sau legislative la intrarea concurenţilor pe piaţă;

d.)dreptul de proprietate asupra unor factori naturali cu calităţi deosebite: terenuri fertile, zăcăminte bogate, căi de transport favorabile etc, inaccesibile celorlalte firme conferă firmelor deţinătoare un avantaj de cost care împiedică pătrunderea altor firme în ramura de activitate;

2.Echilibrul pieţei de monopol

Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl reprezintă maximizarea profitului, adică:

VT – CT = Profit total

2.1Pieţe imperfecte

Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de gestiune, respectiv:

a.)maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;

b.)tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;

c.)tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.

Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.

2.2Profit pur (suplimentar) durabil pe termen scurt şi pe termen lung

Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un supraprofit durabil peste cel normal atât pe termen scurt, cât şi lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o ocupă în ramură pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori economici şi extraeconomici (bariere de intrare).

În acest sens, acţionează:

- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;

- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile care este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;

- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de exclusivitate etc.

Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.

În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi asigură producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel, se asigură de regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină la alta. Între uzinele componente, producţia se alocă astfel încât costurile marginale să fie egale, doar astfel asigurându-se maximizarea profitului.

3.Tehnici monopoliste de stabilire a preţului

Dacă, se dovedeşte că cei care cumpără sunt dispuşi să plătească anumite unităţi mai scump decât altele, sau că anumiţi clienţi sunt dispuşi să plătească mai scump decât alţi clienţi, monopolul este stimulat să opereze o discriminare prin preţuri. Discriminarea prin preţuri apare atunci când un producător cere preţuri diferite pentru unităţi din acelaşi produs, din motive neasociate cu diferenţele de costuri. Sunt considerate discriminatorii numai acele diferenţe de preţ care nu se datorează diferenţelor de costuri ci evaluărilor diferite ale cumpărătorilor aceluiaşi produs.

a.)Discriminare de rangul ȋntȃi

Discriminarea perfectă contribuie astfel la o mărire substanţială a profiturilor firmei-monopol. Ea anulează complet surplusul consumatorilor şi asigură firmei-monopol cel mai ridicat profit posibil între toate structurile de piaţă.

b.)Discriminările de rangul doi

Această strategie de discriminare ia în general forma tarifării non-liniare, preţul bunului variind în funcţie de cantitatea cumpărată. Firma-monopol este astfel stimulată să preleveze o parte din surplusul consumatorilor rezultat în cazul facturării tuturor unităţilor la un preţ unic, determinându-i să plătească primele unităţi cumpărate mai scump decât următoarele. Firmele acordă rabaturi comerciale marilor consumatori, preţul mediu fiind astfel mai redus dacă clientul cumpără o cantitate importantă.

c.)Discriminarea de rangul trei.