Piața financiară din Italia

1.Organizarea pieței financiare din Italia

Piaţa financiară intermediază fluxurile de capital dintre agenții economici excedentari, numiți creditori şi agenții economici deficitari, respectiv debitori. Astfel rolul acesteia este de a intermedia aceste transferuri de capital de la cei ce dispun de economii şi doresc să le plaseze în vederea fructificării către persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. În acest mod fluxurile de fonduri specifice sistemului financiar de la creditori către debitori, ne indică două tipuri de finanţare: directă şi indirectă.

Figura nr.1 Fluxurile de fonduri din cadrul sistemului financiar

Sursa: Mishkin, F. – Money, Banking and Financial Markets, Eighth Edition, Pearson Addison Wesley, 2007

Una dintre principalele diferențe teoretice dintre viziunea clasică a modului în care funcționează economia și teoria generală a lui Keynes se referă la rolul piețelor financiare și a impactului acestora asupra "economiei reale", a producției și a oportunităților de angajare. Astfel în viziunea clasică piețele financiare sunt eficiente în alocarea bunurilor de capital, contribuind treptat la progresul economic al societății. Pe când în schema lui Keynes, piețele financiare furnizeză lichidități în economie și acestea nu sunt neapărat eficiente. În condițiile normale de funcționare, adică în condiții de stablitate economică sau chiar boom economic, lichiditatea de pe piețele financiare, încurajează acumularea de capital și creșterea economică rapidă. Pe când în situația de recesiune economică, respectiv în condiții de dificultate, acest aspect al lichidități de pe piețele financiare este capabil să conducă la rate ridicate ale șomajului ce persistă, precum și o creștere economică lentă. Prin urmare pentru economia reală lichiditatea de pe piețele financiare este o sabie cu două tăișuri , care, în vremurile bune caracterizate prin stabilitate sau boom economic facilitează investițiile în bunuri de capital reale, iar în situațiile dificile conducând la instabilitatea sistemului. Piețele financiare nu vizează deservirea doar a firmele de afaceri, ci și a consumatorilor și guvernelor.

Piețele financiare sunt astfel create încât să îndeplinească următoarele funcții: întâlnirea nevoilor de a împrumuta și de a se împrumuta, riscul de preț și reducerea riscului prin diversificare. Acestea realizându-se prin punerea în contact a nevoile și preferințele celor care împrumută și ale celor care se împrumută, stabilind prețul riscului și permițând diversificarea riscului.

În consecință un răspuns la economiile de scară este dezvoltarea instituțiilor și piețelor financiare mari. Un alt răspuns, care merge mână în mână cu primul, este consolidarea rețelelor.

O piață financiară unică înseamnă, în primul rând, mai multă concurență, atât timp cât monedele naționale care erau folosite ca bariere netarifare sunt eliminate. Rentele asociate cu pozițiile dominante vor dispărea, iar nevoia de a menține și de a atrage noi clienți va împinge instituțiile financiare să-și perfecționeze performanțele. În plus se remarcă la nivelul sistemului financiar o tendință pronunțată de globalizare.

În ceea ce privește participarea piețelor financiare naționale la operațiile internaționale, se au în vedere următoarele: stabiliatea mondei naționale; fiscalitatea preferențială pentru operațiile financiare internaționale; sprijinirea pe o economie în creștere, cu un potențial economic si industrial puternic; o largă rețea de filiale; importante capacități de finanțare disponibile s.a.

În Uniunea Europenă în primăvara anului 2010, pieţele financiare s-au confruntat cu unele tensiuni, în special pe unele pieţe de obligaţiuni guvernamentale din zona euro. Astfel remarcăm creșterea într-un ritm foarte mare a spread-urilor dintre obligaţiunile guvernamentale cu scadenţă la 10 ani emise de unele ţări din zona euro şi obligaţiunile guvernamentale emise de statul german. În plus problemele de pe pieţele obligaţiunilor de stat din țări ca: Grecia, Irlanda şi Portugalia s-au extins treptat, atât în Italia cât și în Spania, iar ulterior şi în alte ţări din zona euro. Astfel se consideră că aceste evoluţii au reflectat, problemele de sustenabilitate fiscală, precum și preocupările legate de perspectivele economice globale şi incertitudinea privind modalităţile de a se acorda sprijin financiar european pentru ţările din zona euro cel mai afectate de criza datoriilor suverane.