Piața financiară și prețul pământului în România

1. Concepte

1.1. Natura si formarea rentei

Caracterul limitat al resurselor naturale face ca renta, venit fundamental cu o pondere în scădere, să revină în actualitate.

Unii teoreticieni au explicat şi explică renta pornind de la forma de proprietate asupra pământului, ca factor originar de producţie. Pe măsura creşterii populaţiei pământurile au devenit obiect al proprietăţii, astfel că proprietarii aveau doua posibilităţi: să-l lucreze ei înşişi sau să-l dea spre folosinţa altei persoane.

Renta desemnează ceea ce pretinde şi încasează proprietarul funciar de la utilizatorul pământului, indiferent de forma de realizare: în muncă, în produse sau în bani, considerat venit fără muncă, persoană rentiera.

Alţi autori şi-au concentrat atenţia asupra comportamentelor specifice ale agenţilor economici pe piaţa terenurilor (agricole şi cu alte favorabilităţi), ca una din pieţele factor de producţie ce stă la baza raportului dintre cererea şi oferta de resurse naturale, îndeosebi agro-alimentare. În condiţiile agriculturii intensive, când scade rolul pământului natura în randamentul agricol renta nu mai este venit specific agriculturii. W. Petty ­ renta funciara reprezintă surplusul obţinut de pe un teren oarecare, după ce din venitul obţinut s-au scăzut cheltuielile cu întreţinerea lucrătorilor agricoli şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului; mărimea rentei, respectiv a preţului pământului se află intr-o legătura directă cu cererea şi oferta de produse agricole, sporirea cererii mărind preţul cerealelor şi nivelul rentei. Fr. Quesnay (reprezentativ economic al Scolii fiziocrate) ­ lucrătorul agricol produce mai mult decât consuma el însuşi şi ajunge la concluzia că numai munca agricolă creează valoare şi produs net ­ renta. A Smith consideră că renta este preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de producţie. Renta este un produs al puterii naturii. D Ricardo ­ renta este parte din produsul pământului care se plăteşte proporţional funciar pentru ca acesta cedează dreptul de folosire a forţelor originare şi indestructibile ale pământului. J.B.Say, renta este o recompensa pentru serviciile aduse de pământ. Şcoala marginalistă, îndeosebi varianta ei nord-americana (J.B.Clark), consideră că renta se formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii factorilor de producţie. V. Madgearu ­ renta diferenţiala îşi datorează existenţa legii fertilităţii descrescânde a solului. In ultimele decenii ­ renta este o categorie universală, ea nelimitându-se doar la

agricultură. Pământul ­ susţine P.A. Samuelson ­ nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca renta. <<Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietar) oricărui factor de producţie, a cărui oferta este rigidă sau foarte puţin elastica; este venitul ce revine proprietarilor pentru transferarea dreptului de folosinţa şi de uzufruct a unor factori de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane>>. In sens restrâns, renta este venitul (încasarea) pentru dreptul de folosinţă al unui factor care are doar o singura utilizare posibilă; utilizarea fiind extrem de limitată. In sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea folosinţei oricărui factor de producţie, a cărei ofertă este perfect inelastică în raport cu preţul. La baza formarii rentei se afla "legea randamentelor neproporţionale", cunoscuta ca "legea fertilităţii descrescânde" Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie

Forma materială a rentei constă din excedentul de produse ce poate fi obţinut în urma folosinţei unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii. Renta economică constă din venitul realizat de către deţinătorul unui factor, a cărui oferta totala este inelastică şi insensibilă la ridicarea preţului de vânzare. Cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare. Renta economica desemnează acel venit ce decurge din insuficienţa ofertei totale.