Piața monetară în UE

Principalele beneficii și riscuri ale intrării unui stat în Zona euro, cât și cele aferente extinderii acesteia se evidențiaza prin diferențele existente la nivelul Politicii monetare a Uniunii Europene.

După ani de la formarea Uniunii Economice și Monetare, Romania este inca departe de standardul inițial impus de teoria zonelor monetare optime. În afara capitalurilor, care dețin un grad ridicat de mobilitate, forța de muncă din sfera Uniunii are o mobilitate redusă, iar prețurile și salariile sunt reglementate în majoritatea țărilor. Una din cele mai importante vulnerabilități apare din faptul că ciclurile de afaceri ale țărilor Uniunii Economice și Monetare nu sunt puternic sincronizate, și în plus nici nu există dovezi clare că după crearea Zonei euro acest proces de sincronizare s-ar fi accelerat în vreun fel. În privința transferurilor fiscale, procedurile de implementare sunt greoaie, iar programele de stabilizare reduse, bugetul Uniunii Europene fiind infim raportat la PIB, iar o mare parte din acest buget îndreptându-se spre sectorul considerat strategic al agriculturii. Din această cauzăse poate deduce că procesul de creare a Zonei euro a fost unul eminamente politic, criteriile economice căzând pe planul secund. În cadrul acestui proces s-a urmărit primordial realizarea unificării monetare, considerându-se că realizarea convergenței economice va avea loc ulterior, treptat în timp, facilitată de creșterea convergenței instituționale și a cadrului legislativ. Un pas important al acestei unificări l-a constituit înființarea Băncii Centrale Europene, căreia i-a fost delegată conducerea politicii monetare comune a Zonei euro. Obiectivul primordial al politicii monetare comune a fost stipulat chiar în Tratat, și el se referă la asigurarea stabilității prețurilor.

Analizând inflația medie înregistrată pe tot parcursul existenței Zonei euro, se deduce că acest obiectiv a fost îndeplinit. În plus volatilitatea ratei inflației în acești 12 ani a fost una minimă, cu excepția derapajului inflaționist generat de creșterea explozivă a prețului petrolului și alimentelor în anul 2008, cât și de episodul de deflație ulterioară, primul eveniment de acest gen din istoria Uniunii Monetare. O concluzie importantă a fost că există limite serioase ale efectelor politicii monetare condusă de Banca Centrală Europeană asupra parcursului economic din Zona euro, și cea mai importantă rezidă în faptul că politica fiscală a rămas în atribuțiile statelor membre. Anumite state ale Uniunii folosesc politica fiscală pentru a accelera procesul convergenței economice sau pur și simplu pentru a contracara efectele negative care apar la nivel de țară, deoarece politica monetară proprie nu mai este o opțiune. Această situație creează presiuni importante asupra stabilității prețurilor la nivelul Zonei euro, fapt ce se răsfrânge asupra stabilității economice a tuturor țărilor. În ultimii ani acest fenomen s-a amplificat foarte mult, în prezent existând voci care susțin că Uniunea Monetară va rezista doar în condițiile unei unificări fiscale mai accentuate.

Un alt fenomen important care a influențat și va influența în continuare succesul politicii monetare este mișcarea prețului petrolului. Economia mondială actuală a fost construită pe baza resurselor energetice ieftine, iar o creștere rapidă a prețului petrolului se resfrânge asupra tuturor sectoarelor de activitate, determinând apariția inflației. În cazul în care aceste creșteri sunt bruște și neanticipate, efectele asupra economiei sunt ample și imediate, misiunea Băncii Centrale Europene de stabilizare a prețurilor fiind una dificilă. Pentru a putea influența rapid mărimea lichidității de pe piață și astfel a exercita un control ferm asupra modificării prețurilor, Banca Centrală Europeană și-a dezvoltat instrumente variate de acțiune, clasificate în trei mari clase: operațiuni pe piața monetară, facilitățile permanente și rezervele minime obligatorii. Datorită flexibilității inerente cu care aceste mecanisme au fost construite, factorii de decizie au avut posibilitatea să le modifice pentru a putea răspunde noului climat incert. Modificările principale au constat în: schimbarea regulilor de desfășurare a licitațiilor pentru operațiunile de refinanțare, mărirea listei activelor eligibile acceptate ca și garanție, extinderea scadenței operațiunilor de refinanțare pe termen lung, asigurarea lichidității necesară în valute străine (precădere în dolari americani) și posibilitatea cumpărarii de către Banca Centrală Europeană a titlurilor de credit emise de instituțiile bancare. În consecință, instituțiile financiare europene au avut un acces îmbunătățit la resurse financiare și au putut astfel să funcționeze fără probleme majore. Am concluzionat că mecanismele folosite de Banca Centrală Europeană pentru atingerea obiectivului primar al politicii monetare - stabilitatea prețurilor pe termen mediu - sunt multiple și complexe, aceste mecanisme având un rol primordial în asigurarea unui nivel adecvat de lichiditate în cadrul sistemului bancar, atat pe termen scurt, cât și pe termen lung.