Piața Muncii

Piaţa muncii.Salariul

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se constituie într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru managementul resursele umane, care decide asupra planificării, organizării utilizării şi evaluării rezultatelor muncii într-un anumit circuit economic.

1. Conţinutul şi specificitatea pieţei muncii

Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinat al muncii în dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi preţului. Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai mare parte, raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, punându-şi amprenta pe tipul de civilizaţie.

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea moblităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc

Omul este mai mult decât o marfă2, astfel că piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte, are caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi de cel al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le cumpără.

Experienţa istorică arată că, în esenţă, piaţa muncii implică întotdeauna stabilirea de raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta determină anumite specificităţi referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme şi valori sociale, precum şi de instituţii specializate.

Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale care generează cererea de muncă.

Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură dinamismul economiei. Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu întotdeauna şi peste tot există o corelaţie strânsă, liniară, între factorul muncă şi creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă pe piaţa muncii ca atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele juridico-sociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează automat nici problemele pieţei şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea economiei.

Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili, fiind principalul model de parteneriat între patron şi angajat.

Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie fizică şi intelectuală într-un scop concretizat, de obicei, în bunuri economice. Aspectele demogarfice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de muncă la un moment dat.

Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real al economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională se foloseşte, în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea concretizată în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi ceilalţi factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul pieţei muncii.

Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori.

Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale, de a permite gruparea întreprinzătorilor care angajează munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată sub diverse forme ale acesteia. Astfel, concurenţa de tip oligopol este exercitată de uniunile sindicale, iar concurenţa de tip oligopson de asociaţiile patronale, atunci când ele fixează anumite standarde privind regulile de angajare şi modalităţile de negociere a salariilor. Unele segmente ale pieţei muncii pot fi caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un singur cumpărător al factorului muncă. Sau, datorită influenţelor sindicatelor, vânzătorii factorului muncă pot influenţa volumul ofertei de muncă prin existenţa unor acorduri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un segment al ofertei de muncă (în cazul asociaţiilor medicale, uniunilor juriştilor, asociaţiilor în domeniul financiar-contabil etc.).

Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specific.

În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte considerabil diviziunea socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile capitalului. Forţa de muncă este structurată pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de calificare, pe zone geografice şi pe oportunităţi de ocupare.

În funcţie de parametrii de performanţă, pot fi delimitate: piaţa principală a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de muncă şi de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată, salarizare modestă etc.

De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii caracteristică nivelului macroeconomic, drept vocaţie prioritară (care favorizează formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă), şi piaţa muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de întreprinzători, precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.