Piața Muncii în România

1 Piaţa muncii aspecte teoretice

Există în literatura de specialitate mai multe definiţii ale pieţei muncii. Într-o formulă generalizatoare, piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economico-social, în care se întâlnesc şi tranzacţionează, în mod liber, proprietarii de capital sau reprezentanţii acestora, în calitate de cumpărători şi deţinătorii forţei de muncă sau reprezentanţii acestora, în calitate de vânzători. „Proprietarii de capital sunt exponenţii cererii de forţă de muncă, iar deţinătorii forţei de muncă sunt exponenţii ofertei de forţă de muncă.”

Principalele caracteristici ale pieţei muncii sunt: multidimensionalitatea, care rezultă din modul de formare, evoluţie şi ajustare a cererii şi ofertei de forţă de muncă; astfel piaţa muncii are dimensiuni: demografice, biopsihologice, economice şi educaţional formative. Alte trăsături: este o piaţă imperfectă, este o piaţă negociată, contractuală – drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite prin contracte, atât individuale, cât şi colective; este o piaţă ce necesită control şi reglementări legale; este o piaţă structurată şi segmentată; segmentarea pieţei muncii poate fi analizată în funcţie de diferite criterii de referinţă: segmentare în funcţie de forma de proprietate (sector public, privat sau mixt), segmentare ocupaţional-profesională şi educaţională. Funcţiile pieţei muncii sunt prezentate atât din punct de vedere socioeconomic şi educativ cât şi din punct de vedere strict al protecţiei şi asistenţei sociale. Pe piaţa muncii se confruntă cererea cu oferta de muncă. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, care se formează la un moment dat în economie şi se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă.

„Factorii care, de regulă, determină modificarea cererii de muncă sunt: cererea pentru produsul realizat, productivitatea, numărul de firme şi preţul altor resurse.”

Oferta de muncă reprezintă munca, pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale şi se exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scade, ca şi în cazul cererii numărul femeilor casnice, al elevilor, al studenţilor şi al altor persoane, care depun activităţi neremunerate. Ea este determinată de mai mulţi factori: mărimea populaţiei totale şi structura pe vârste a acesteia, rata de participare (de activitate) pe segmente de vârstă ale populaţiei, durata muncii, calificarea şi aptitudinile forţei de muncă.

2 Relaţia ocupare- dezvoltare pe piaţa muncii

În primul rând, ocuparea constituie un mijloc, forţa de muncă reprezentând un factor fundamental pentru orice fel de dezvoltare. Pentru aceasta însă este nevoie de investiţii în resursa umană, de adaptarea permanentă a ofertei de forţă de muncă, la cerere - ca volum, structură şi calitate - în principal, prin sporirea nivelului de educaţie şi formare profesională a capitalului uman.

În al doilea rând, o dezvoltare durabilă nu se poate face prin risipă. Dacă din punct de vedere al capitalului natural, sustenabilitatea implică folosirea acestuia cât mai economicos şi prezervarea sa pentru generaţiile viitoare, în ce priveşte utilizarea capitalului uman, principiul minimizării eforturilor are o natură diferită. Este vorba, în acest caz, de minimizarea consumului de muncă pe unitatea de rezultat, în paralel cu maximizarea gradului de participare a populaţiei la activitatea economică. Capitalul uman nu poate fi conservat pentru generaţiile de mâine. El este eminamente perisabil. Pentru ca urmaşii noştri să primească o moştenire sporită este raţional să folosim astăzi cât mai mult din potenţialul de muncă de care dispunem.

În al treilea rând, dezvoltarea umană este nemijlocit legată de mărimea venitului. Pentru majoritatea oamenilor, salariul reprezintă principala sursă de venit.” În aceste condiţii, ocuparea, în variate formule se impune ca un obiectiv peren al dezvoltării durabile, asigurând satisfacerea obiectivelor sociale, fără a apela la costisitoare procese de repartiţie secundară a veniturilor.”

„În al patrulea rând, protecţia mediului reprezintă un domeniu de activitate necesar oricărei economii; pe măsură ce dezvoltarea economică dă roade apar locuri de muncă, legate chiar de prezervarea capitalului natural. Actualmente, aproximativ 3,5 milioane persoane din U.E. lucrează în domenii legate direct de protecţia mediului, reprezentând 2,4% din populaţia ocupată şi aproximativ 1%, din populaţia totală.”