Piața resurselor naturale

Notiunea de factor de productie cuprinde totalitatea elementelor care participa la producerea de bunuri si servicii si reprezinta forma economic ape care o imbraca resursele, adica premisele activitatii economice de productie.

Daca privim evolutiv activitatea productive, observam ca la inceputurile dezvoltarii societatii se foloseau doi factori de productie: munca si natura (pamantul) motiv pentru care acesti factori poarta denumirea de factori primar. Acesti factori de productie au fost predominanti in cea mai mare parte a istoriei civilizatiei materiale (civilizatia productiei agricole).

Natura are un rol central in activitatea economica intrucat ii ofera mediul de desfasurare, substanta materiala si conditiile primare de productie, precum si forta motrica potentiala. Prin natura, ca factor de productie primar, intelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor si serviciilor.

Factorul natural al productiei cuprinde pamantul, apa, aerul, clima, energia, padurile, mineralele. Din randul elementelor naturale se detaseaza ca importanta pamantul. In actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat, cu amendamentul ca studiile scientiste prefera sa tina seama mai mult de implicarea celorlalti factori mai calculabili. Deopotriva acest factor este considerat in sensul sau larg, ceea ce inseamna:

- recunoasterea caracterului inepuizabil si neconsumabil al factorului pamant, ca o caracteristica ce il deosebeste in special de factorul capital;

- includerea, alaturi de ceea ce reprezinta terenul propriu-zis de desfasurare a productiei, a bogatiilor solului si subsolului;

- in fine, inepuizabilitatea fundamentala a pamantului este asociata limitarii resurselor naturale, de la care porneste economia atat ca activitate, cat si ca studio si politica.

In agricultura pamantul reprezinta principalul factor al procesului de productie. Sortimentul, marimea, calitatea si eficienta economica a productiei agricole sunt direct dependente de marimea suprafetei utilizate, de insusirile calitative ale solului si de capacitatea productiva a acestuia. In conditiile caracterului limitat al pamantului si ale sporirii nevoii de bunuri agroalimentare, una din problemele controversate ale teoriei economice este asa-numita lege a randamentelor descrescande, conform caruia rezultatul marginal (productia obtinuta la fiecare cantitate supilmentara de factori adaugati) se diminueaza.

Avand in vedere rolul si importanta sa, o insemnatate mare o prezinta problema evaluarii economice a terenului agricol, respectiv a stabilirii valorii economice a pamantului, deoarece ca orice bun si pamantul are utilitate si prêt. Evaluarea economica a pamantului trebuie sa raspunda unor cerinte legate de: cunoasterea contibutiei sale la procesul cresterii economice, stabilirea unor limite si normative stiintifice privind utilizarea rationala si eficienta a fiecarei suprafete de tern.

In evaluarea economica a pamantului, xse folosesc mai multe metode. Astfel in conditiile existentei rentei funciare, pretul pamantului este renta capitalizata adica o suma de bani care depusa la banca adduce o dobanda anuala egala cu renta anuala insotita de catre proprietarul funciar de la arendasi pe baza contractului de arendare. Dupa aceasta metoda, formula de calcul este:

Pp=R/d

Pp = pretul pamantului

R = renta in unitati monetare

D = rata dobanzii

Datorită îndelungatei sale existenţe, renta se înscrie printer noţiunile cu cea mai amplă utilizare şi cu cele mai diferite semnificaţii. Multă vreme, renta a fost abordată în legătură cu utilizarea resurselor naturale, îndeosebi a pământului. În epoca modernă, însă, gândirea economică a extins sfera de aplicare a acestei categorii.

1 Natura rentei

În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru

folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi temeiurile rentei.

Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii.

Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa, depinde de cererea şi preţul produselor agricole. O sporire a cererii ar ridica preţul cerealelor, mărind renta, iar scăderea ei ar avea un effect contrar.

Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de vânzare al produsului agricol. Dacă salariile şi profitul înalte sau scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. Smith –, renta înaltă sau scăzută este efectul acestui fapt.

În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de cercetare şi studiu pentru mulţi economişti, între care David Ricardo a avut o contribuţie hotărâtoare la crearea teoriei clasice asupra rentei.

Acesta definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului”. În opoziţie cu fiziocraţii, Ricardo considera că renta nu este un „dar al naturii”, ci, dimpotrivă, un efect

al „zgârceniei” ei, deoarece insuficienţa terenurilor fertile determină luarea în cultură şi a suprafeţelor cu calităţi inferioare. Or, rentă aduc numai terenurile din prima categorie. În concepţia sa, realizarea rentei depinde de preţul produselor agricole. „Cerealele nu sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt scumpe ... preţul cerealelor nu ar scădea câtuşi de puţin dacă proprietarii funciari ar renunţa la toată renta lor”.

Un punct de vedere deosebit faţă de Ricardo (care atribuia renta doar diferenţelor calitative dintre terenuri) a susţinut J. Stuart Mill, care afirma că renta se poate obţine de pe toate terenurile luate în cultură, dacă oferta produselor lor este limitată în raport cu cererea, sugerând posibilitatea extinderii rentei şi la alte categorii de produse (bunuri

imobiliare, mine, păduri ş.a.)

K. Marx a preluat teze ale concepţiei clasice şi a explicat formarea rentei pe baza valorii-muncă şi plusvalorii, considerând-o ca fiind surplusul de plusvaloare, peste profitul mijlociu, creat de muncitorii agricoli şi însuşit de proprietarii funciari, în baza dreptului

de proprietate asupra pământului.

Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, a acordat o atenţie specială problemelor rentei. Caracteristica esenţială a acestei şcoli de gândire o constituie extinderea teoriei rentei asupra tuturor domeniilor de activitate şi tratarea rentei funciare ca un caz

special al rentei în general. Reprezentantul acestei şcoli, economistul englez A. Marshall, a examinat pe larg fenomenul generalizării rentei; el aprecia că renta funciară nu este decât o speţă particulară a unui gen mai întins. În concepţia sa, renta reprezintă plata pentru orice resursă a cărei ofertă nu poate fi mărită imediat la nivelul cererii. Lui îi aparţine, de fapt, şi conceptul de rentă economică, la care au aderat mulţi economişti. Printre aceştia se află şi profesorul American P. Samuelson, care afirmă că pământul nu este singurul factor de

producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă. În această situaţie se pot găsi şi o mare parte din salariile plătite, maşini sau orice factor de producţie a cărui ofertă rămâne neschimbată o perioadă de timp.