Piața - semnificație și particularități

Capitolul I

Scurt istoric

Istoria constituirii economiei politice demonstreaza ca primele idei economice n-au venit

dinspre profesionsti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralisti, matematicieni,

clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei”. Termenul de economie politica apare prima data la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrarii sale “Tratat de economie politica închinat regelui si reginei – mama”. Cuvântului economie folosit pâna atunci i s–a adaugat cel de politica, cu semnificatia de organizare sociala (de la polis = cetate). Multa vreme, stiinta economica s-a identificat cu economia politica. Odata cu cresterea complexitatii vietii economice, cu adâncirea si diversificarea interdependentelor economice ca si a progreselor înregistrate în cercetarea economica, opereaza si aici un proces de diviziune a muncii. Economia politica ramâne axul în jurul caruia graviteaza un numar în crestere de discipline ce îsi propun sa studieze o anumita parte a realitatii. Exista în prezent un sistem alstiintelor economice, pe care majoritatea economistilor îl structureaza în:

1. stiinte economice fundamentale: economia politica, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.

2. stiinte teoretico – aplicative: economia ramurilor de productie (comertului,

turismului, etc.), marketing, finante, moneda, credit, contabilitate, etc.

3. stiinte economice de granita: econometria, geografia economica, istoria

economica, etc.

În ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult,

cuprinzând o varietate larga de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:

a) studiul bogatiei materiale – aceasta se regaseste chiar în titlul lucrarii de capâtâi a

lui Adam Smith, parinte al economiei politice moderne, asa cum precizam mai sus;

b) stiinta schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formarii preturilor,

ale diferitelor tipuri de piata devin chestiuni fundamentale ale cunoasterii

economice;

c) viata economica abordata ca întreg – dupa Virgil Madgearu1 unitatea de analiza în

economia politica îmbraca mai multe ipostaze succesive sau concomitente,

începând cu gospodaria individuala pâna la economia mondiala;

d) relatiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de productie, repartitie, schimb si consum. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic si mondoeconomic. La nivel microeconomic, economia politica studiaza comportamentul individual al diferitilor agenti economici (gospodarii, firme, industrii) precum si relatiile dintre ele, în cadrul productiei, schimbului, distributiei si consumului de bunuri si servicii. Microeconomia raspunde la întrebari de tipul: poate firma A sa produca bunul X? Pentru aceasta, trebuie sa cunoastem cererea si oferta bunului respectiv, nivelul pretului practicat de

Graham Bannock, R.E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin Books, Fifth Edition, 1992, p. 130

Dumitru Ciucur, Ilie Gavrila, Constantin Popescu, Economie politica, Editura Economica, 1999, p.40

concurenti, cererea si oferta pe piata factorilor de productie implicati în realizarea bunului X, preturile acestora etc. Toate sunt probleme microeconomice.

La nivel macroeconomic, economia politica studiaza comportamentul si evolutia unor sectoare întregi ale economiei, evolutia, cauzele si consecintele unor fenomene cu care se confrunta economia nationala (somaj, inflatie, dezvoltare ciclica, etc.), precum si cu raporturile dintre ele. Macroeconomia raspunde la întrebari de genul: care trebuie sa fie ritmul de crestere economica? Pentru a raspunde trebuie cunoscute: nivelul si structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum si investitii, volumul si structura resurselor disponibile, etc.

Una dintre cele mai cunoscute definitii ale economiei politice este urmatoarea:

economia politica studiaza productia, distributia si consumul bogatiei în societatea umana. Principala critica adusa acestei definitii este legata de aparenta limitare la aspectele pozitive ale bogatiei. De exemplu, razboiul distruge avutia unei natiuni, dar este o problema de alegere si de alocare a resurselor, prin urmare si el face parte din acest punct de vedere din obiectul de studiu al economiei politice. De fapt, nici o definitie scurta a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. Ideea de baza care apare însa la majoritatea autorilor este legata de necesitatea optimizarii raportului între resursele limitate si nevoile umane nelimitate.

Sintetizând, putem spune ca:

Economia politica studiaza modul în care societatea foloseste resursele

limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Prin urmare, în analiza si caracterizarea activitatilor economice, ca forma specifica de actiune se porneste de la om si trebuintele sale. Nevoile umane constau în dorintele, asteptarile, aspiratiile oamenilor de a-si însusi

bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale) în functie de gradul dezvoltarii

economice la un moment dat, precum si de nivelul de cultura si civilizatie a popoarelor si

indivizilor. Omul se prezinta ca fiinta tridimensionala: biologica, sociala si rationala. În

functie de aceste trei dimensiuni, nevoile se grupeaza în:

- fiziologice (somatice);

- de grup;

- spiritual – psihologice.

În functie de gradul dezvoltarii economice si de nivelul de cultura si civilizatie, nevoile pot fi:

- de baza sau inferioare;

- complexe sau superioare.

Nevoile reprezinta un sistem cu numeroase subsisteme componente, care se modifica în

principal prin actiunea urmatoarelor legi:

a. interactiunea trebuintelor – este expresia pluridimensiunii vietii umane care asaza scopul si mijloacele actiunii umane într-un ansamblu coerent;

b. elasticitatea trebuintelor – exprima forma evolutiei trebuintelor în raport de factorii care le determina;

c. substituirea trebuintelor – o nevoie poate suprima manifestarea alteia sau o poate înlocui;