Piețele de capital în România

Piata de capital este termenul general folosit pentru a desemna piata în cadrul careia sunt vandute si cumparate instrumente financiare. Aceasta piata include toate entitatile si operatiunile care sustin aceste procese.

Piața de capital din România include piețele de instrumente financiare și instituțiile specifice acestora (ex.: societățile de servicii financiare, emitenții etc.) operațiunile (ex.: serviciile de investiții financiare, ofertele publice etc.), precum și organismele de plasament colectiv (de ex.: fondurile de investiții), stabilind un cadru adecvat de reglementare și supraveghere a investițiilor în instrumente financiare.

Piața de capital cuprinde piața primară și piața secundară. Piața primară reprezintă acel segment al pieței de capital în care sunt puse la dispoziția investitorilor noile emisiuni de instrumente financiare. Societățile comerciale, guvernul sau instituțiile din sectorul public pot obține finanțare prin vânzare de noi instrumente financiare. Piața secundară reprezintă piața în care se tranzacționează instrumentele financiare deja emise.

Pietele de capital indeplinesc un rol economic essential, Acela de a colecta fonduri si de a le distribui diverselor entitati publice si private cu nevoi de capital suplimentar, necesar extinderii/desfasurarii activitatii intreprinse.

Prin intermediul sistemului financiar sunt canalizate sume considerabile de bani de la cei cu surplus de capital catre institutiile cu oportunitati de investire productive. Spre exemplu, în octombrie 2007, tranzactiile de pe piața la vedere ce au fost realizate în cadrul London Stock Exchange și Borsa Italiana s-au ridicat la 299,6 miliarde de lire sterline (respectiv 429,7 miliarde de euro), reprezentând un record înregistrat pe piețele europene la acel moment (London Stock Exchange - Monthly Market Report, November, 2007).

Piața de capital reprezintă o componentă a pieței financiare împreună cu piața monetară. Piața financiară intermediază fluxurile de capital dintre creditori (cei ce dispun de economii și doresc să le plaseze în vederea fructificării) și debitori (persoane fizice sau juridice, instituții private sau publice care au nevoie de resurse financiare suplimentare). Se evidențiaza două tipuri de finanțare: directă și indirectă.

Pentru a înțelege diferența dintre finanțarea directă și cea indirectă considerăm câteva exemple. O firmă care obține fonduri suplimentare prin majorarea capitalului social (emite noi acțiuni), o nouă emisiune de obligațiuni realizată de guvern pentru a-și acoperi o parte din deficitul bugetar sunt două exemple de finanțare directă. Un exemplu clasic de finanțare indirectă este acela al depozitelor bancare constituite de persoane fizice și juridice ce dispun de un surplus de fonduri, care prin intermediul băncilor ajung sub forma creditelor la persoanele fizice și juridice cu deficit de fonduri.

Fluxurile de capital dintre participanții pieței financiare sunt puse în evidență de emisiunea și tranzacționarea unor instrumente specifice celor două componente. Pe piața monetară sunt tranzacționate titluri pe termen scurt (certificate de trezorerie, certificate de depozit, efecte comerciale, acorduri „repo” și „reverse repo”), iar pe piața de capital, titluri pe termen mediu si lung (acțiuni, obligațiuni, titluri ipotecare).

Bunăstarea unei societăți depinde în mod direct de capacitatea de producție a economiei respective de a realiza bunuri și servicii. Pentru a se produce bunuri și presta servicii sunt necesare o serie de active reale, precum: clădiri, terenuri, mașini, cunoștințe încorporate în capitalul uman, ș.a. În comparație cu activele reale, activele financiare (acțiuni, obligațiuni) nu contribuie în mod direct la capacitatea de producție a unei economii, ci acestea reprezintă mijloace prin care investitorii din diverse țări dețin creanțe asupra activelor reale.

Prin urmare, putem concluziona faptul că:

- Activele reale generează un venit net.

- Activele financiare sunt rezultatul unei alocări a venitului/bunăstării între investitori.

- Activele financiare reprezintă o creanță asupra profitului unei companii, sau venitului înregistrat de către guvern (dacă au fost achiziționate titluri emise de stat).

Decizia de investire reprezintă alegerea de a nu consuma în prezent venitul generat de activele reale în detrimentul unor beneficii viitoare rezultate din activele financiare.

Participanții pe piețele de capital

Distingem patru mari categorii de participanți pe piața de capital și pe piața monetară:

1. Firmele, în calitate de debitor net (cererea de fonduri este mai mare decât oferta de fonduri din partea firmelor), decid majorarea capitalurilor în prezent pentru a realiza investiții în active reale necesare extinderii activității lor;

2. Populația, în calitate de creditor net (cererea de fonduri este mai mică decât oferta de fonduri provenită din partea menajelor), realizează investiții în instrumente financiare emise de către firme;

3. Guvernul, care poate fi atât debitor net cât și creditor net în funcție de relația între veniturile și cheltuielile bugetare. Pentru a-și finanța deficitul bugetar guvernul poate emite titluri de stat, sub forma biletelor de trezorerie, a obligațiunilor pe termen mediu și lung, urmând ca în momentul înregistrării unui excedent să fie retrase de pe piața financiară.

4. Intermediarii financiari. Corporațiile și guvernul pun în vânzare instrumentele financiare emise prin intermediul unor instituții specializate, precum bănci, fonduri mutuale, fonduri de pensii, societăți de asigurări. Aceste instituții sunt numite intermediari financiari întrucât prin intermediul lor se întâlnesc, practic, cererea și oferta de capitaluri.

Necesitatea existenței intermediarilor financiari rezidă în faptul că:

- Realizarea unei tranzacții directe între un investitor de talie mică ce dorește achiziționarea unor instrumente financiare și o corporație cu nevoi suplimentare de finanțare este foarte dificil de încheiat.

- Investitorii de talie mică ar fi expuși unor tranzacții foarte riscante dacă nu au realizat diversificarea riscului în investiția realizată.

- Investitorii de talie mică nu au informațiile necesare referitoare la riscul de credit asociat participanților pe piețele financiare, în special a debitorilor.

Băncile comerciale reprezintă categoria cea mai cunoscută de intermediari financiari. În activitatea unei bănci comerciale activele financiare ocupă o pondere semnificativă spre deosebire de orice entitate care desfășoară activități nefinanciare. De pildă, în bilanțul de mai jos, al băncii Transilvania (listată la Bursa de Valori București) se observă faptul că activele reale (imobilizări corporale și necorporale) ocupă o pondere foarte mică în totalul activelor, respectiv 3,75% spre deosebire de activele financiare care au o pondere de aproximativ 93%. În același timp, analizând bilanțul Petrom S.A. (societate nefinanciară, listată la Bursa de Valori București) se observă ca ponderea activelor reale (imobilizări corporale și necorporale, stocuri) au pondere de peste 50% în totalul activelor sale comparativ cu activele financiare (casa și conturi la bănci, creanțe, imobilizări financiare).