Plafoane de Credit

Plafoanele de credit sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar si se manifesta sub forma unor instructiuni prin care bancile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor si ponderea acestora in portofoliul de active.

Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antreneaza efecte nefavorabile, precum rate ale dobanzii administrate, descurajarea mobilizarii economiilor si distorsionarea fluxurilor de fonduri catre imprumuturi profitabile.

Din acest motiv, inca din anii ’80 tarile membre ale OCDE au abandonat plafoanele de credit, ca urmare a efectelor negative antrenate .

Motivele pentr care, tarile au adoptat, initial, acest instrument pot fi enumerate astfel:

* Reprezinta un instrument usor de implimentat;

* Este perceput ca un instrument care permite indeplinirea obiectivelor de politica monetara

* Este cel mai eficient instrument de politica monetara adoptat de pietele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacitati tehnice limitate;

* Constituie o modalitate prin care resursele sunt “reorientate”catre alte sectoare mai putin favorizate.

* Utilizarea plafoanelor de credit are relevanta pentru caracterizarea pietelor financiare,care pot prezenta grade diferite de dezvoltare si complexitate, structuri necompetitive ale sistemelor bancare, o piata a titlurilor guvernamentale slab dezvoltata, costuri sporite ale tranzactiilor sau restrictii in miscarea capitalurilor.

* Deseori, sistemele bancare necompetitive se caracterizeaza prin costuri ridicate ale intermedierii si un spread considerabil intre rata de dobanda activa si cea pasiva, ceea ce impiedica transmiterea eficienta a politicii monetare catre economia reala, fiind impiedicata functionarea pietii libere. In plus, in tarile cu un numar redus de banci comerciale, sistemul financiar prezinta o structura de oligopol, situatie care limiteaza numarul de participanti pe piata.

La aceste motive se mai pot adauga alte aspecte, si anume utilizarea de catre tarile dezvoltate a plafoanelor de credit ca instrument emergent, in anumite perioade, dupa care urmeaza renuntarea la folosirea acestuia.

Franta (1969-19987), Italia (1970-1980), Portugalia (1977-1989), Marea Britanie (1960 si pana in anii ‘70) au utilizat plafoanele de credit ca principal instrument pe termen lung, in diferite utilizari.In Franta, motivul a fost ineficienta utilizarii ratei de dobanda, ca urmare a inelasticitatii cererii de credite in functie de nivelul ratei de dobanda pe termen scurt.

Italia si Portugalia au folosit plafoanele de credit ca instrument cvasi – fiscal, prin care au fost dirctionate resursele cu prioritate, catre anumite sectoare sau pentru finantarea deficitului balantei de plati externe. De asemenea,ca raspuns la deteriorarea balantei externe, Marea Britanie a introdus in anii ’60 plafoanele de credit. Rolul acestora s-a manifestat in directionarea creditelor catre sectoarele cu productie de export, catre intreprinderile de stat si datoria guvernamentala.

In anii ’90, catevo economii in tranzitie si in special cele din Europa de Est au utilizat plafoanele de credit in scopul controlului asupra masei monetare si creditului. Totodata, plafoanele de credit au permis ca dinamica masei monetare si a creditelor sa fie in concordanta cu stabilizarea macroeconomica, pana la inlocuirea acestui instrument cu cele de piata. Adoptarea limitarii creditului s-a realizat in combinatie cu alte instrumente indirecte. Astfel, Albania a utilizat si rata rezervei minime obligatorii; Cehia a schimbat creditele de licitatie si de refinantare cu mecanismul rezervelor obligatorii, dupa ce s-a renuntat la plafoanele de credit.Banca Poloniei a utilizat facilitati de refinantare, creditele de licitatie (titluri emise de banca centrala) si biletele de trezorerie, iar in cazul Bulgariei sistemul de control monetar a constat in plafonari de credite, rezerve obligatorii neremunerate, refinantarea bancii centrale si operatiuni pe piata libera.

In mecanismul plafonarii creditelor prezinta importanta regulile de alocare, despre care retinem ca variaza in concordanta cu prioritatile specifice si cu mediul institutional al fiecarii tari.