Politică agricolă comună

Securitatea alimentara este o problema care a preocupat dintotdeauna lumea, iar agricultura este singura ramura de productie care poate asigura securitatea alimentara pentru om, disponibilitati pentru export si completarea rezervelor nationale. Constituind una din ramurile principale de productie materiala, nivelul realizarilor din agricultura determina in mod nemijlocit si progresul economic si social al lumii in care traim.

In acest context trebuie privit si sectorul agricol al Uniunii Europene. Faptul ca, inainte de penultima largire, in 2004, 15 milioane de persoane isi desfasurau activitatea in cca. 8 milioana exploatatii agricole, cuprinzand peste 135 milioane ha de teren agricol si asigurau hrana pentru 350 milioane locuitori, este o dovada a importantei agriculturii in Uniune.

Zonele rurale ocupau, inainte de 2004, 80% din teritoriul UE- spatiu in care locuia 20% din populatia celor 15 state membre. Suprafata agricola la nivelul UE a celor 15, era de aproximativ 40% din suprafata totala, iar populatia ocupata cu agricultura era de 8,6% din populatia rurala. De mentionat si faptul ca agricultura UE- practicand metode intensive si mecanizarea moderna- detine un rol important in productia agricola mondiala: 16% din productia mondiala de grau, 15% din productia de zahar, 25% din productia de lapte, 20% din productia de carne de vita, porc si pasare, 70% la vin.

Termenul de politica comuna reflecta in mod fidel una dintre trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai apartine statelor membre, ci Uniunii Europene.

De ce, statele europene au considerat necesar sa cedeze din prerogativele

suveranitatii intr-un domeniu asa de sensibil cum este cel agricol? Sunt doua motive care au condus la aparitia acestei politici si anume:

- Primul, a fost nevoia unei fluidizari a comertului european cu produse agricole, si mai ales dorinta tarilor exportatoare de a se asigura de certitudinea

plasamentului produselor lor;

- Al doilea motiv, a fost o anumita temere fata de situatia in care forta de munca

eliberata din agricultura ca urmare a mecanizarii n-ar fi putut fi absorbita in acelasi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz in care veniturile agricole ar fi scazut si mai mult comparativ cu cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune la nivel european, de protejare a veniturilor

fermierilor s-a considerat ca ar fi putut preveni o astfel de situatie. Astfel conjuncture economica, impreuna cu vointa politica au dat nastere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regaseste in Tratatul de la Roma (1957).

Venitul fermelor sunt mai scazute decat venitul mediu al populatiei:

Evolutia Politicii Agricole in Uniunea Europeana:

Istoricul Politicii Agricole Comune incepe asadar in anul 1957, odata cu semnareaTratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene de catre cele sase state ( Franta, Germnia, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care in 1952 infiintasera si Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO). Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma ( in prezent, articolele 32-38, dupa modificarile aduse de Tratatul de la Amsterdam). Astfel articolul 38 ( actualul, art.32) stabileste ca: ”piata comuna se va extinde asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole”, si ca ”operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”, iar art.39 ( art.33 din varianta consolidata a Tratatului) fixeaza obiectivele politicii agricole comune si anume: cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, si prin utilizarea optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca; asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, in special prin cresterea veniturilor individuale ale lucratorilor agricoli; stabilizarea pietelor; asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explica insa concret cum aveau sa fie realizate aceste obiective. De aceea, in 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au intalnit la Stressa ( Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere in practica a politicii agricole stabilind trei principii care sa guverneze PAC, respectiv :

- Principiul pietei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circula

fara restrictii;

- Principiul preferintei comunitare: este favorizat consumul produselor

originare din Uniunea Europeana, prin impunerea de preturi mai mari la produsele din import fata de productia interna;

- Principiul solidaritatii financiare: masurile comune sunt finantate dintr-un

buget comun.

Odata stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia masurile de politica agricola comuna. „ Arhitectul „ politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-presedinte al Comisiei si responsabil pentru agricultura. Mecanismul consta, in linii mari, in protejarea veniturilor producatorilor agricoli prin intermediul preturilor, si anume, prin instituirea unui nivel ridicat al protectiei vamale fata concurenta straina, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preturilor interne, respectiv, fixarea de preturi comune insotita de un mecanism de sustinere a nivelurilor acestora. Intrucat preturile interne erau mai ridicate decat cele mondiale, exporturile trebuiau incurajate prin subventii. Masurile comune aveau sa fie finantate dintr-un buget comun, piata agricola a Comunitatii devenind in acest fel o constructie solida, cu evolutii independente de tendintele pietelor internationale.