Politica Comunitară a Concurenței

INTRODUCERE

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamice ale pieţii.

Principiile care asigură funcţionarea eficientă a mecanismelor economiei de piaţă sunt: prevalarea, garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private; formarea liberă (liberalizarea) a tuturor categoriilor de preţuri; menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală a proprietăţii private din economie; intervenţia statului exclusiv prin instrumentele economiei de ajustare. Politicile economice trebuie să fie exclusiv indicative, informaţionale; transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor (libera circulaţie a bunurilor, informaţiilor şi factorilor de producţie). Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă performantă sunt: caracter predominant industrial al structurii; criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai operează din perspectiva înzestrării proprii cu factori de producţie ci, mai ales din perspectiva posibilitaţii economice de acces la factorii de producţie; dinamica ridicată a inovaţiei tehnologice; principalul element de decizie microeconomică devenind costul salarial; predominanta firmelor mici şi mijlocii; prelevanţa ofertei asupra cererii (creşterea frecvenţei crizelor economice de supraproducţie); dinamica concretă a şomajului şi inflaţiei; informaţia devine element de decizie şi calcul economic.

Pentru a conduce la crearea unui mediu de afaceri predictibil, viabil şi deschis, politica în domeniul concurenţei trebuie completată cu o viziune corectă privind politica comercială. Instrumentele de politică comercială trebuie folosite în combinaţie cu alte măsuri de politici macroeconomice pentru a creşte competitivitatea produselor româneşti, a reduce deficitul balanţei comerciale, a încuraja oferta agregată etc. Din acest motiv România trebuie să implementeze un mix optim de măsuri în domeniul comercial, pentru a echilibra balanţa comercială şi a contribui astfel la stabilitatea macroeconomică.

Lucrarea prezentă a fost elaborată pe baza cunoştinţelor acumulate la disciplinele de specialitate, a metodologiei ştiinţifice în abordarea politicilor economice.

Lucrarea conţine un corp de principii şi metode care alcătuiesc baza teoretică şi un studiu de caz-care ilustrează concret adoptarea politicii comunitare a concurenţei.

Capitolul I al lucrării prezintă bazele teoretice ale politicii comunitare (definirea, obiectivele, clasificarea, orientari si contradicţii ale politicii comunitare).

În capitolul al doilea sunt prezentate aspecte generale privind politica comunitară a concurenţei. Se au în vedere patru caracteristici esenţiale ale acesteia: obiectivele, principiile şi regulile economice de bază, etapele dezvoltării şi instituţiile care reglementează şi gestionează politica de concurenţă.

Capitolul al treilea tratează aplicarea de către România a politicii comunitare a concurenţei. Pe baza datelor teoretice prezentate în acest capiol este prezentat un studiu de caz privind concurenţa.

Ultima parte a lucrării defineşte ansamblul concluziilor şi propunerilor prin care se trasează posibilele intervenţii ale instituţiilor comunitare de concurenţă, ceea ce impune creşterea gradului de implicare şi de specializare a instanţelor româneşti în domeniu

CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE ALE POLITICII COMUNITARE

I.1. Necesitatea unei politici comunitare

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat deziderabil de către toţi .

Pornind de la un deziderat a cărui origine se află în adâncul istoriei, ideea unităţii europene s-a materializat şi consolidat treptat, ajungând de la stadiul unei simple idei la materializarea acesteia într-un ansamblu cristalizat şi coerent de reguli aplicabile în ordinea juridică comunitară.

Uniunea Europeană numară în prezent 27 de state membre şi 496 milioane de locuitori. În Uniunea Europeană nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii Europene a stat voinţa de a lucra împreună pe baza unor interese comune. Acestea au dus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel European decat la nivel naţional, ajungându-se astfel la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, activităţile de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei Europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comunitare conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

O dată cu semnarea tratatelor de la Roma a fost adoptată şi o ,,convenţie’’ relativă la unele instituţii comune comerciale europene. În baza acestui convenţii care a formalizat juridic instituţiile politice, au devenit comune pentru cele 3 comunităţi, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie, iar pentru CEE şi CEEA a devenit comun Comitetul Economic şi Social.