Politica de agricultură comună a Uniunii Europene

I. Evolutia in timp a politicii agricole comune

(PAC)

In primul deceniu de activitate al Comunitatii, agricultura reprezenta unul din principalele domenii de activitate ale acesteia, motiv pentru care a fost inclusa in Tratatul de la Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana, semnat de Germania, Franta, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

Prima abordare a PAC viza obiective precum: cresterea productivitatii prin promovarea progresului tehnic si prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, precum si utilizarea optima a factorilor de productie, garantarea unui nivel de viata echitabil persoanelor din mediul rural, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, precum si garantarea unor preturi rezonabile a produselor agricole catre consumator.

Initial, PAC a pus accentul pe incurajarea cresterii productivitatii agricole pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constanta cu produse alimentare la preturi accesibile, dar si pentru a crea un sector agricol viabil pen tru Uniunea Europeana. Aceste deziderate isi au radacinile in Europa de Vest a anilor `50, cand societatea era profund marcata de anii de razboi, iar agricultura era paralizata, impiedicand aprovizionarea cu alimente a cetatenilor.

Prin intermediul PAC, agricultorii beneficiau de subventii si sisteme care le garantau preturi ridicate ce ii stimulau sa produca mai mult. Se acordau de asemenea si ajutoare financiare ce aveau drept scop restructurarea agriculturii, precum sprijinirea investitiilor in ferme in sensul gestionarii si dezvoltarii capacitatilor lor tehnologice pentru a se putea adapta la conditiile economice si sociale ale vremii.

La fondarea Comunitatii Economice Europene, deschiderea pietii Comunitatii catre comertul cu manufacturi a fost o modalitate relativ simpla de eliminare treptata a tarifelor si a cotelor, insa in ceea ce priveste piata agricola comuna renuntarea la tarife si cote a rezolvat doar o mica parte a problemei. O piata comuna pentru agricultura, care sa inlocuiasca pietele nationale s-a dovedit a fi mai dificil de administrat de catre Comunitate decat era de asteptat. Din acest punct de vedere ar fi fost mai simplu ca piata comuna sa se rezume doar la industrie, insa francezilor le-a fost teama de perspectiva unei competitii industriale cu germanii si, deoarece aveau un sector agricol competitiv, au insistat deschiderea pietei comune catre agricultura.

Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene

In ultimii zece ani, politica agricola comuna (PAC) a UE a suferit schimbari fundamentale. In perioada dinaintea anilor 90, PAC avea la baza un set de obiective cheie, printre care si dorinta de a garanta securitatea alimentara prin asigurarea alimentelor de baza, ca reactie la penuria de hrana de dupa razboi.

Rezultatul a fost o politica rigida de subventionare, orientata exclusiv catre productie, care a continuat sa existe pana in anii 90, moment in care PAC devenise deja de mult timp victima propriului sau succes. Odata cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai multa hrana, au inceput sa apara o serie de efecte secundare nefericite, ca de pilda legendarii munti de carne de vita si de cereale, ca si efecte de distorsionare a comertului pe piata mondiala, deosebit de daunatoare pentru tarile in curs de dezvoltare. Acestea erau insotite de temeri crescande cu privire la impactuecologic al PAC si, indirect, de amenintari la adresa sanatatii, ca de exemplu encefalita spongiforma bovina (boala vacii nebune).

Treptat, consumatorii si contribuabilii au inceput sa-si piarda increderea. Astfel a inceput, cu mai bine de un deceniu in urma, "marsul cel lung", ce avea sa ne duca de la sprijinirea supraproductiei la o PAC orientata catre piata, atenta la nevoile mediului inconjurator, axata pe utilizarea eficienta si durabila a pamantului. In conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicala a PAC realizata in 2003 nu a fost altceva decat urmatorul pas logic catre o politica menita sa sustina nu doar cultivarea pamantului, ci si supravietuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale in totalitatea lor.

Politica agricola de astazi nu mai seamana aproape deloc cu cea din trecut. In primul rand pentru ca PAC a fost simplificata foarte mult prin punerea laolalta, intr-o unica plata, a diferitelor scheme de plati directe acordate fermelor. Pe de alta parte, ea s-a transformat intr-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scazut. O politica ce inghitea in trecut doua treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai putin de jumatate din acesta, iar cifra va scadea la o treime peste zece ani. Si, in timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se largeste constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzatoare de dezvoltare rurala care sprijina diversificarea, restructurarea si evolutia zonelor si sectoarelor economiei rurale in intreaga Uniune Europeana.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum in functie de preocuparile consumatorului si de prioritatile publicului. Distantandu-se foarte mult de acea politica ce oferea in trecut subventii in functie de cantitatile produse, sprijinul acordat de PAC depinde actualmente de atingerea unor parametri calitativi, ecologici si de siguranta privind alimentele conform prioritatilor publicului european - fermierii nostri si-au recapatat libertatea de a produce in functie de cererea de pe piata. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproductie, reformele noastre au diminuat distorsiunile pe care PAC le-a indus in trecut comertului si au tinut mai bine seama de nevoile tarilor in curs de dezvoltare.In ultimul deceniu am trait, daca nu chiar o revolutie verde, cel putin o evolutie verde in politica agricola. In prezent, consumatorii si contribuabilii au alte pretentii decat atunci cand a demarat PAC. 91% din cetatenii UE cred ca una dintre activitatile esentiale ale politicii agricole comune este sa garanteze siguranta alimentelor. 89% considera protectia mediului ca fiind o alta functie esentiala. Noua politica agricola comuna si-a asumat clar aceste noi exigente ale consumatorului si avem acum o baza solida pentru conservarea patrimoniului nostru rural, pentru a produce marfurile agricole cerute, asigurandu-ne totodata pozitia pe piata mondiala.