Politică de creditare în agricultură

Cap 1. Tipologia creditelor

Tipologia creditelor pentru agricultura trebuie efectuată în funcţie de criteriile:

1) După forma în care se acordă:

• credit comercial- între agentul producător şi cel care comercializează marfa (în schimbul unor instrumente de credit -cambii);

• credit bancar- împrumut bănesc dat de bancă diferitor ag/ec. sau populaţie.

2) După forma de producţie a debitorului:

• credit public- acordat statului şi instituţiilor de drept public;

• credit privat- acordat persoanelor particulare, întreprinderilor private.

3) După durata creditării:

• credit pe termen scurt- are scadenţă pînă la 1 an (formarea rezervelor de capital circu-lant);

• credit pe termen mediu- cu termen 3-5 ani (p/u reînoirea capitalului fix);

• credit pe termen lung- mai nult de 5 ani (p/u investiţii capitale etc.).

4) După destinaţia finală (scopul urmărit de debitor):

• credit de consum- destinat achiziţionării unor bunuri de consum de utilizare îndelungată

• credit de producţie- utilizat p/u lărgirea şi modernizarea producţiei şi activităţii econo-mice în general. El cunoaşte următoarele forme: de exploatare, de investire.

5) După condiţiile de acordare:

• credit personal- acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale;

• credit real- presupune o garanţie obiectivă: un bun material (credit de amanet); hîrtii de valoare sau efecte private sau publice (credit lombard); bunuri imobiliare – pămînt, construcţii (credit ipotecar).

6) După aria geografică:

• credit intern- care se acordă partenerilor din ţara repectivă;

• credit extern sau internaţional- partenarii sunt din diferite ţări.

I

Cap 2. Evolutia sistemului bancar romanesc

O lungă perioadă de timp, romanul a fost creditor net faţă de sistemul bancar românesc. Situaţia s-a schimbat, în special când băncile s-au hotărât să susţină apetitul tot mai mare al românilor pentru creditare, după o lungă perioadă de timp în care clienţii persoane fizice au fost ignoraţi. Nivelul total al depozitelor bancare ajunsese să reprezinte la jumătatea anului curent puţin peste 80% din volumul creditelor din economie destinate retailului. Diferenţa era susţinută din fonduri proprii ale bancii, de pe piaţa monetară sau din liniile de finanţare deschise de „băncile mamă” pentru subsidiarele româneşti. Astfel, românii nu mai puteau să-şi susţină singuri, din resurse interne, pofta de credite, apelând la import de resurse financiare.

Normele BNR de la sfârşitul lunii august au cazut ca o ghilotină peste cei care doreau să se împrumute. Se dorea, astfel, trezirea la realitate a multora care nu se mai opreau din caruselul nesfăşit al creditării, creîndu-se un moment de respiro în care românul ar trebui să-şi recapete raţiunea.

Cămătăria şi apariţia primelor instituţii bancare

Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în Ţările române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari.

Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari, credite care au îmbrăcat în principal forma creditului de consum şi cea a creditului politic (pentru cumpărarea de funcţii în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului domnesc de la Poarta Otomană).

Astfel, există date care atestă relaţii de cămătărie derulate de domnitori ca Aron-Vodă (1580), care se împrumuta de la un anume Teodor Chiriac pentru a plăti „nevoile” către turci, precum şi Mihai Viteazu (1593-1601) ce lua cu împrumut 67.000 de aspri de la jupân Preda. La aceste servicii recurgeau deopotrivă şi boierii, meşteşugarii şi ţăranii.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se simţea nevoia apariţiei unor instituţii financiare reglementate şi capabile să susţină finanţarea unor proiecte de anvergură. Într-o primă fază, o serie de case comerciale străine implementate în centrele comerciale româneşti s-au specializat în domeniul bancar. Între 1830-1860 funcţionau 10 asemenea case la Brăila, 21 la Galaţi, 20 la Bucureşti şi câte una la Buzău, Craiova şi Iaşi. Acestea au favorizat, mai târziu, deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul Principatelor.

Cu toate acestea, la crearea sistemului de credit capitalist au contribuit şi unii zarafi şi cămătari, cu clientelă orăşenească din centrele comerciale (Galaţi, Brăila, Iaşi, Bucureşti). Adaptându-se la cerinţele capitaliste, ei au devenit adevăraţi bancheri-cămătari. Conform unor statistici din 1860, la Bucureşti, dintr-un total de 96 de bancheri-cămătari, zarafi şi zălogi, bancherii-cămătari erau în număr de 39.

În anul 1856 este semnat de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica actul de concesionare pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei de către bancherul german F. Nulandt. Această instituţie însă, şi-a închis porţile la numai un an de la înfiinţare, din cauza unei politici greşite de plasament.

Un moment important în evoluţia activităţii bancare în Ţările române l-a avut înfiinţarea în anul 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de credit (actuala Casă de Economii şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi atrăgea resursele din depunerile de consemnaţiuni private, precum şi din resurse publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, administraţiilor locale, etc.). Plasamentele erau orientate către creditarea industriei şi agriculturii, precum şi finanţarea deficitului bugetar, prin participarea la emisiunile de titluri de stat.

După acest moment au fost înfiinţate şi alte instituţii bancare cu capital preponderent autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875); Banca Marmorosch-Blank (1874), iar în Transilvania, Banca Albina (1872), Banca Furnica (1883), etc.

Apariţia BNR şi cristalizarea sistemului bancar românesc

Anul 1867 aduce înfiinţarea sistemului naţional monetar, instituind bimetalismul şi punând ordine în circulaţia monetară din Principatele Unite. Astfel, pentru prima dată românii aveau o monedă a lor. Acest lucru a contribuit la dezvoltarea instituţiilor de credit şi a relaţiilor capitaliste.

Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţă Banca Naţională a României, bancă de „scompt şi circulaţiune”, înfiinţată după modelul Băncii Naţionale a Belgiei şi respectând principiile şcolii bancare, ca rezultat al dorinţei unanime a tuturor participanţilor la viaţa economică şi politică a ţării. Banca avea capital atât particular (2/3), cât şi de stat (1/3). Principalele operaţiuni pe care le putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri funciare, efecte publice şi alte valori, emisiunea de bancnote.

Înfiinţarea BNR a dus la creşterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei, prin reţeaua sa de sedii din ţară putând mobiliza disponibilităţile băneşti şi acorda credite mai lesne. De asemenea, prin introducerea bancnotelor se creau premisele unei circulaţii băneşti elastice, moderne şi mai ieftine.